Răscrucea dintre rădăcini și viitor: Povestea unei familii din inima Moldovei

— Nu poți să fii atât de încăpățânată, Irina! urlă tata, trântind pumnul în masa veche din lemn, aceeași la care bunicul își bea cafeaua în fiecare dimineață. — Nu vezi că nu avem altă șansă? Cu banii ăștia ne putem schimba viața!

Mâinile mi se strângeau în poală, iar inima îmi bătea nebunește. Priveam pe geam, spre câmpul galben de grâu care se unduia sub vântul de iunie. Era pământul nostru, moștenirea noastră, locul unde am crescut, unde bunica îmi spunea povești la umbra nucului bătrân. Cum să-l dau pe bani?

— Tata, nu pot… Nu pot să-l vând. E tot ce ne-a rămas din bunicul. Tu chiar ai uitat cum plângea când a murit mama lui? Cum a jurat că nu va lăsa niciodată pământul pe mâini străine?

Tata s-a ridicat brusc, cu ochii roșii de oboseală și supărare. — Nu mai trăim în trecut, Irina! Uite-te la noi! Uite-te la casa asta care stă să cadă! Frate-tău vrea să plece la București, eu abia mă descurc cu pensia… Ce vrei să facem? Să murim aici, cu amintirile?

În colțul camerei, mama își frângea mâinile și ofta încet. — Poate are dreptate tata tău… Poate e timpul să lăsăm totul în urmă.

Dar eu nu puteam. Nu voiam. În fiecare colț al casei simțeam prezența bunicilor mei. Mirosul de pâine caldă, sunetul râsului lor, poveștile despre război și foamete, despre cum au muncit pământul cu mâinile goale. Cum să renunț la toate astea pentru niște hârtii?

A doua zi, la poartă a apărut domnul Dobre, investitorul. Costum scump, mașină strălucitoare, zâmbet fals.

— Bună ziua, doamnă Irina! Am venit să discutăm oferta. Vă asigur că e cea mai bună de pe piață.

Tata i-a făcut semn să intre. Eu am rămas pe prispă, cu ochii la câmp.

— Domnișoară, știți câți bani vă pot schimba viața? Cu suma asta puteți cumpăra un apartament în Iași sau chiar două! Puteți pleca oriunde vreți.

— Dar dumneavoastră ce vreți să faceți cu pământul? am întrebat eu, cu vocea tremurândă.

A zâmbit larg: — Un parc fotovoltaic. E viitorul! Satele astea sunt pe cale de dispariție oricum…

Cuvintele lui mi-au tăiat respirația. Satele astea… pe cale de dispariție? Oare chiar atât de puțin conta tot ce am fost?

Seara, fratele meu, Mihai, a venit acasă cu ochii plini de speranță.

— Irina, gândește-te! Pot pleca la facultate fără grija banilor! Poate chiar să-mi iau o garsonieră aproape de universitate…

— Și dacă peste ani o să vrei să te întorci? Dacă o să-ți lipsească satul ăsta?

A râs amar: — Satul ăsta nu-mi dă nimic decât noroi și promisiuni goale.

Am plâns toată noaptea. M-am dus la cimitir, la mormântul bunicului. Am pus mâna pe crucea rece și am șoptit:

— Ce-ai face tu dacă ai fi aici? Ai vinde tot pentru un vis care nu e al tău?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Tata nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Mama plângea pe ascuns. Mihai mă evita.

Într-o dimineață, am găsit pe masă o scrisoare veche de la bunica:

„Irina dragă, dacă citești asta înseamnă că ai ajuns la o răscruce. Să nu uiți niciodată că pământul nu e doar pământ – e sângele nostru, e povestea noastră. Dar nici să nu te sacrifici pe tine pentru trecut. Găsește-ți echilibrul.”

Am ieșit afară și am privit din nou câmpul. Soarele răsărise peste dealuri, iar păsările cântau ca-n copilărie. Am simțit o liniște ciudată.

În ziua semnării contractului, am intrat în sufragerie cu capul sus.

— Tata, Mihai… Am citit scrisoarea bunicii. Știu că vă e greu. Știu că banii ar rezolva multe probleme. Dar dacă vindem tot ce suntem pentru o viață mai ușoară… ce ne mai rămâne?

Tata a oftat adânc și s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat.

— Ce propui?

— Să încercăm altceva. Să facem o mică fermă bio. Să vindem produse locale. Să cerem ajutor de la primărie sau fonduri europene… Să nu ne dăm bătuți fără luptă.

Mihai a râs scurt: — Și dacă nu merge?

— Atunci vom ști că am încercat totul înainte să renunțăm.

Au urmat luni grele. Am muncit împreună ca niciodată. Am avut certuri, dezamăgiri, dar și momente de bucurie sinceră când am vândut primele borcane cu dulceață la târgul din oraș.

Nu știu ce va fi peste ani. Poate vom fi nevoiți totuși să vindem într-o zi. Dar acum știu că am ales cu sufletul.

Mă întreb adesea: Oare cât valorează cu adevărat rădăcinile noastre? Și voi ce ați fi ales în locul meu?