Strigăt în tăcere: Povestea lui Radu, omul invizibil din blocul 7

— Nu mai suport, mamă! Nu mai suport! urlam în telefon, încercând să-mi acopăr gândurile peste zgomotul care venea de la etajul de sus. Era trecut de miezul nopții, iar familia Popescu iarăși își sărbătorea ceva. Muzică tare, râsete, pași grei pe parchetul prost izolat. M-am ridicat din pat, cu ochii umflați de oboseală și am început să bat cu pumnul în calorifer, sperând că măcar așa mă vor auzi.

— Radu, lasă-i în pace, nu te pune cu ei, mi-a spus mama la telefon, vocea ei tremurândă de la celălalt capăt al firului. Dar eu nu mai puteam. De luni întregi nu dormeam nopțile, iar ziua mergeam la muncă ca un zombi. La birou, colegii mă priveau ciudat când bâjbâiam după cuvinte sau uitam ce aveam de făcut. Șeful meu, domnul Ionescu, mi-a spus într-o zi:

— Radu, dacă nu te aduni, o să trebuiască să discutăm serios despre viitorul tău aici.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu aveam pe nimeni în București. Tata murise acum trei ani, iar mama era la țară, bolnavă. Prieteni? Doar câțiva cunoscuți pe Facebook care dădeau like la poze cu pisici.

Într-o seară, după ce am încercat să vorbesc frumos cu domnul Popescu și am fost întâmpinat cu un „Dacă nu-ți convine, mută-te!”, am cedat. Am sunat la poliție. Mi-au spus să stau liniștit, că trimit un echipaj. Au venit după două ore, când petrecerea era deja pe sfârșite. Au urcat la Popescu, au râs împreună și au plecat. M-am simțit mai mic decât o umbră.

A doua zi dimineață, când am ieșit din apartament, am găsit pe ușă un bilet: „Turnătorule! Vezi să nu-ți ia foc casa!” Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am încercat să ignor, dar în zilele următoare am început să primesc priviri urâte pe scară. Doamna Viorica, care îmi zâmbea mereu când îi duceam sacoșa la etajul trei, s-a întors cu spatele când m-a văzut.

— Ce-ai făcut, Radule? m-a întrebat nea Gigi de la parter într-o zi.
— Nimic… doar am cerut puțină liniște.
— Aici nu-i loc pentru plângăcioși. Dacă nu-ți convine, du-te la țară!

Am simțit cum mă sufoc. Nu mai eram doar singur; eram și exclus. La muncă mi se părea că toți știu ce s-a întâmplat. Într-o zi, colega mea Ana a venit la mine:

— Ești bine? Pari tot mai abătut.

Am vrut să-i spun totul, dar m-am oprit. Cine ar fi înțeles? Cine ar fi crezut că niște zgomote și niște vecini pot să te facă să te simți atât de mic?

Într-o seară am ajuns acasă și am găsit ușa zgâriată cu cheia. Am plâns ca un copil pe holul blocului. Am sunat-o pe mama.

— Mamă, nu mai pot. Simt că mă pierd.
— Radu, vino acasă la țară. Lasă-i pe toți!

Dar nu puteam. Aveam rate la bancă, un job pe care îl uram dar de care aveam nevoie și o viață care nu era a mea.

Într-o noapte am ieșit pe balcon și m-am uitat la luminile orașului. M-am întrebat dacă cineva ar observa dacă aș dispărea. Am scris un mesaj lung către Ana, dar nu l-am trimis niciodată.

A doua zi am primit o citație la poliție: domnul Popescu mă acuza că i-am amenințat familia. Am rămas fără aer.

La secție m-au privit ca pe un infractor. Am încercat să explic:
— Eu doar am cerut liniște…
— Domnule Radu, aici nu e vorba doar de liniște. Vecinii spun că sunteți agresiv.

Am ieșit din secție cu capul plecat. În bloc nimeni nu-mi mai răspundea la salut. Am început să lipsesc de la muncă tot mai des. Ana mi-a scris:

„Radu, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, sunt aici.”

Dar eu nu mai aveam putere să răspund.

Într-o zi am primit un telefon de la mama: „Radu, te rog să vii acasă. Mi-e dor de tine.”

Am făcut bagajul și am plecat fără să mă uit înapoi. La țară era liniște, dar în mine era furtună. Mama m-a îmbrățișat strâns.

— Nu ești singur, Radule. Poate că lumea asta e prea grăbită ca să vadă durerea altuia.

Acum stau pe prispa casei și scriu aceste rânduri. Încerc să-mi adun gândurile și să înțeleg unde am greșit: când a devenit normal ca oamenii să fie surzi la suferința celorlalți? Oare câți dintre noi trăim invizibili printre ceilalți?

Poate că povestea mea e și povestea ta sau a unui vecin pe care nu l-ai întrebat niciodată dacă e bine. Oare cât valorează o vorbă bună atunci când cineva strigă în tăcere?