„Dacă mă iubești, renunță la carieră!” – Povestea unei alegeri imposibile

— Ioana, nu mai pot! Ori jobul tău, ori noi! vocea lui Radu a spart liniștea serii ca un tunet. M-am oprit din împachetatul ghiozdanului pentru Mara, fetița noastră de șapte ani, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discuția asta apărea, dar niciodată nu fusese atât de directă.

— Ce vrei să spui? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul, deși mâinile îmi tremurau.

— Vreau să spun că nu mai suport să vii acasă la opt seara, să nu avem timp pentru noi, să nu știu niciodată dacă pot conta pe tine. Ai ajuns să pui munca înaintea familiei!

Am simțit cum mă învăluie furia și neputința. Munca mea la agenția de publicitate era tot ce visam de când eram studentă la Litere. Munceam pe brânci, dar eram bună în ceea ce făceam. În sfârșit, după ani de sacrificii, primisem promovarea la care visam. Dar acasă, succesul meu era privit ca un pericol.

— Radu, știi cât am muncit pentru asta! Nu pot să renunț acum! am spus cu voce joasă, aproape rugătoare.

El a oftat și s-a așezat pe marginea patului. — Ioana, nu vreau să te pierd. Dar nu mai știu cine suntem. Parcă trăim vieți paralele. Mara mă întreabă mereu de ce nu vii la serbări sau de ce nu stai cu noi la cină.

M-am uitat la el și am văzut lacrimi în ochii lui. Pentru o clipă, am simțit vinovăție. Dar apoi mi-am amintit toate momentele în care el a venit acasă târziu de la birou, fără ca eu să-i reproșez ceva. De ce era diferit acum?

A doua zi dimineață, mama m-a sunat. — Ioana, ce faci cu viața ta? O femeie trebuie să aibă grijă de familie, nu să alerge după carieră ca bărbații. Uite la sora ta, Andreea, ce familie frumoasă are! Tu vrei să rămâi singură?

Am simțit cum mă sufoc între două lumi. La birou eram apreciată, ascultată, chiar admirată. Acasă și în familie eram mereu „prea ocupată”, „prea ambițioasă”, „prea bărbată”.

Într-o seară, după o zi epuizantă cu prezentări și deadline-uri, am găsit-o pe Mara plângând în camera ei.

— Mami, tu mă mai iubești? De ce nu vii niciodată la repetiții?

M-am prăbușit lângă ea și am plâns împreună. Am încercat să-i explic cât de mult o iubesc și cât de greu îmi este să aleg între ea și visurile mele.

Radu m-a privit din ușă cu o tristețe pe care n-o mai văzusem niciodată.

— Ioana, trebuie să decizi. Nu putem trăi așa la nesfârșit.

În zilele următoare am început să mă întreb dacă nu cumva chiar greșesc. Oare succesul meu profesional merită prețul acesta? Oare nu-mi sacrific familia pentru un titlu pe o carte de vizită?

La birou, colega mea, Mihaela, mi-a spus într-o pauză:

— Știi că soțul meu m-a părăsit când am fost promovată? Nu a suportat că eu câștig mai mult ca el. Și totuși… nu regret nimic. Sunt liberă și fericită cu mine însămi.

Am privit-o cu invidie și teamă. Eu nu voiam să fiu singură. Îl iubeam pe Radu. Îmi iubeam copilul. Dar mă iubeam și pe mine.

Într-o duminică dimineață, la cafea, tata a venit la mine:

— Ioana, eu sunt mândru de tine. Dar știu că e greu să fii femeie în România. Lumea încă se uită urât la femeile care reușesc prea mult. Dar tu trebuie să decizi ce vrei cu adevărat.

Am simțit pentru prima dată că cineva mă înțelege cu adevărat.

Ultimatumul lui Radu a rămas ca o umbră peste fiecare zi. Am început să lipsesc mai des de la birou, să încerc să fiu prezentă acasă. Dar simțeam că mă pierd pe mine însămi.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, l-am privit pe Radu și am spus:

— Nu pot renunța la cine sunt doar ca să-ți fie ție mai ușor. Dacă mă iubești cu adevărat, trebuie să accepți că sunt mai mult decât soția ta sau mama Marei. Sunt și eu un om cu visele mele.

A tăcut mult timp. — Poate ai dreptate… Poate eu sunt cel slab aici.

Nu știu dacă vom rămâne împreună sau dacă vom găsi un compromis. Dar știu că nu vreau să-mi cresc fiica învățând-o că trebuie să aleagă între fericirea ei și fericirea altora.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași luptă tăcută? Câte dintre noi avem curajul să fim noi însene până la capăt?