Zece ani de căsnicie: Sunt eu doar menajera familiei mele?

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu doar femeia care spală, gătește și face curat! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el răsfoia absent ziarul la masa din bucătărie.

Vlad a ridicat ochii, mirat, ca și cum nu ar fi înțeles ce spun. — Ana, ce s-a întâmplat? Nu ești bine?

M-am așezat pe scaun, obosită până în măduva oaselor. În jurul meu, bucătăria mirosea a ciorbă proaspătă, iar vasele abia spălate străluceau pe suport. Copiii — Ilinca și Radu — se certau în sufragerie pe telecomandă. Am simțit cum mă sufoc între pereții aceștia care altădată mi se păreau calzi și primitori.

— Vlad, de zece ani fac același lucru. Mă trezesc la cinci dimineața, pregătesc pachețelul copiilor, te trezesc pe tine, fac cumpărături, gătesc, spăl, calc, ajut la teme… Și la finalul zilei, tot ce primesc e un „mulțumesc” aruncat în grabă sau nici măcar atât. Mă simt invizibilă.

El a oftat și a dat din umeri: — Ana, fiecare are rolul lui. Eu muncesc de dimineață până seara ca să nu ne lipsească nimic. Tu ai grijă de casă. Ce vrei mai mult?

M-am ridicat brusc, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. — Vreau să fiu văzută! Vreau să fiu partenera ta, nu menajera ta! Vreau să simt că viața mea contează!

A tăcut. Apoi s-a ridicat și el, a venit spre mine și m-a luat de umeri. — Ana, exagerezi. Toate femeile fac asta. Mama mea a făcut la fel pentru tata.

— Și mama ta a fost fericită? l-am întrebat cu voce joasă.

Nu mi-a răspuns. S-a retras în dormitor, lăsându-mă singură cu gândurile mele.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mine, la cine eram înainte să devin „soția lui Vlad” și „mama Ilincăi și a lui Radu”. Eram Ana — visam să devin profesoară de limba română, să scriu poezii, să călătoresc. Dar după ce am rămas însărcinată cu Ilinca, am renunțat la facultate. Vlad mi-a spus că nu are rost să mă chinui cu două joburi — „ai grijă de copii și de casă, eu aduc banii”. La început mi s-a părut firesc. Apoi anii au trecut și am uitat cine sunt.

A doua zi dimineață, când copiii au plecat la școală și Vlad la serviciu, m-am uitat în oglindă. Chipul meu părea străin: cearcăne adânci, părul prins neglijent, ochii triști. Am început să plâng în hohote.

În acea zi am sunat-o pe sora mea, Mirela.

— Mirela, nu mai pot… Simt că mă pierd pe mine…

Ea m-a ascultat răbdătoare. — Ana, trebuie să faci ceva pentru tine. Înscrie-te la cursurile alea online de literatură despre care tot vorbeai! Lasă vasele nespălate o zi! Vlad trebuie să înțeleagă că nu ești robot.

Am oftat. — Dar dacă nu mă susține? Dacă se supără?

— Atunci ai o problemă mai mare decât crezi…

Vorbele Mirelei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când Vlad a venit acasă și a văzut că nu e cina gata la ora obișnuită, s-a uitat uimit la mine:

— Ce s-a întâmplat? Te-ai îmbolnăvit?

— Nu. Azi am avut nevoie de timp pentru mine. M-am înscris la un curs online de literatură. O să am două ore pe săptămână doar pentru mine.

A rămas fără cuvinte câteva secunde.

— Și cine are grijă de copii atunci?

— Tu sau mama ta sau… se descurcă și ei două ore fără mine! Nu pot să mai trăiesc doar pentru ceilalți!

A izbucnit: — Ana, familia asta se bazează pe tine! Dacă tu nu faci totul…

— Familia asta se bazează pe mine pentru că nimeni nu s-a gândit vreodată să mă întrebe dacă pot sau dacă vreau! am ridicat vocea fără să-mi dau seama.

În zilele următoare atmosfera a fost tensionată. Vlad era tăcut și morocănos. Copiii au întrebat de ce nu mai stau cu ei la teme ca înainte. Le-am explicat că și mama are nevoie de timp pentru ea.

La cursuri am cunoscut alte femei ca mine: Maria, care după 15 ani de căsnicie a divorțat pentru că nu mai suporta indiferența soțului; Camelia, care a reușit să-și deschidă o mică librărie după ce copiii au crescut; Sorina, care încă luptă cu prejudecățile familiei ei.

Încet-încet am început să mă simt vie din nou. Scriam poezii noaptea târziu, citeam romane pe ascuns în bucătărie cu o cană de ceai lângă mine. Mirela mă suna zilnic să mă întrebe cum mă simt.

Într-o seară Vlad a venit la mine cu o cană de ceai.

— Ana… Poate ai dreptate. Poate am uitat cine ești tu cu adevărat…

L-am privit lung. — Și eu am uitat cine sunt… Dar vreau să mă regăsesc.

A dat din cap încet. — O să încerc să te ajut… Dar mi-e greu să accept schimbarea asta.

— Știu… Dar dacă nu schimbăm nimic, o să ne pierdem unul pe altul fără să ne dăm seama.

Nu știu ce va urma. Poate Vlad va reuși să mă vadă din nou ca partener egal sau poate nu. Poate copiii vor înțelege că mama lor e și femeie, nu doar furnizor de servicii casnice.

Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu invizibilă.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce credeți — putem schimba ceva sau suntem condamnate să rămânem prizonierele propriilor familii?