Ziua în care am văzut adevărata față a soacrei mele

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce el își împacheta uniforma pentru a mia oară.

Radu s-a oprit din împachetat și m-a privit lung, cu ochii aceia obosiți de atâtea plecări și reîntoarceri. — Victoria, te rog… E doar o săptămână la mama. O să fie bine. Știi că ține la tine.

Am vrut să-l cred. Îmi doream să cred că doamna Elena mă vedea ca pe fiica ei, nu doar ca pe femeia care i-a „furat” băiatul. Dar fiecare vizită la Pitești, în apartamentul acela mic de la etajul patru, era o probă de răbdare. Mirosea mereu a ciorbă și a parfum vechi, iar pereții erau tapetați cu poze cu Radu copil, ca și cum timpul s-ar fi oprit acolo.

În ziua aceea, totul a început cu un dialog aparent banal la masa de prânz. Stăteam toți trei la masă, iar Elena tocmai pusese farfuriile cu sarmale aburinde.

— Să mănânci, Victoria, că ești prea slabă. Parcă nu-ți priește viața cu Radu, a zis ea, zâmbind strâmb.

Am încercat să glumesc: — Poate mă ajută sarmalele dumneavoastră să mă mai îngraș.

Dar ea nu s-a lăsat: — Sau poate nu te pricepi la gătit și Radu moare de foame pe lângă tine. Nu-i așa, mamă?

Radu a râs forțat și a schimbat subiectul. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când făcea aluzii la felul meu de a găti sau la faptul că nu avem copii după trei ani de căsnicie. Dar niciodată nu fusese atât de directă.

După masă, Radu a ieșit să se întâlnească cu un vechi coleg din liceu. Am rămas singură cu Elena. Am încercat să mă fac utilă și am început să strâng masa.

— Lasă-le acolo, că nu știi tu cum îmi place mie să le spăl, mi-a spus tăios.

M-am oprit și am privit-o. Avea ochii reci, ca două ace.

— Doamnă Elena… dacă am făcut ceva care v-a supărat…

A oftat teatral și s-a așezat pe scaunul din bucătărie.

— Victoria, eu sunt femeie bătrână. Am văzut multe la viața mea. Știu când cineva nu e potrivit pentru familia mea. Tu… tu nu ești de-a noastră. Radu era altfel înainte să te cunoască. Era vesel, avea planuri… Acum parcă e mereu obosit și trist.

Am simțit cum mă sufoc. — Poate e obosit din cauza serviciului…

— Nu! Ești tu! Tu l-ai schimbat! Nu-i dai copii, nu-l ajuți cu nimic… Ce fel de nevastă ești?

M-am ridicat brusc. Mâinile îmi tremurau. — Îl iubesc pe Radu și fac tot ce pot pentru el! Faptul că nu avem copii nu e vina mea sau a lui!

Ea s-a ridicat și mi-a aruncat o privire plină de dispreț:

— Dacă ai fi femeie adevărată, ai ști să-ți ții bărbatul aproape și să-i dai un copil! Dar tu… tu doar te plângi și-l tragi în jos!

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. M-am închis în camera de oaspeți și am plâns în pernă până m-au durut ochii. Când Radu s-a întors, i-am spus totul printre sughițuri.

— Nu pot să cred… Mama n-ar spune așa ceva!

— Ba da, Radu! Chiar a spus! Și nu e prima dată când mă face să mă simt ca un intrus în familia voastră!

A doua zi dimineață, Elena s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a pus cafeaua pe masă și mi-a zâmbit fals:

— Să ai grijă de Radu când plecați. Să nu-l lași fără mâncare!

Am simțit că explodez. Dar m-am abținut. Am plecat devreme spre gară, fără să mă uit înapoi.

În tren, Radu m-a ținut de mână și mi-a șoptit:

— O să vorbesc cu ea… Promit!

Dar știam că nu va schimba nimic. Pentru Elena, eu eram mereu „cealaltă”. Străina care i-a luat băiatul.

Au trecut luni de atunci. Relația cu soacra mea a rămas rece și distantă. Am încercat să mă apropii de ea, dar fiecare gest era interpretat greșit. Familia lui Radu m-a privit mereu ca pe o piesă străină într-un puzzle vechi.

Uneori mă întreb dacă merită să lupți pentru acceptarea celor care nu te vor niciodată cu adevărat aproape. Sau dacă nu cumva adevărata familie e cea pe care ți-o construiești singur, din oameni care te iubesc necondiționat.

Voi ce credeți? Merită să lupți pentru acceptarea unei familii care te respinge sau ar trebui să-ți urmezi propriul drum?