Între datoria față de familie și dreptul la fericire – Povestea mea
— Nu pot să cred că v-ați gândit la așa ceva fără să mă întrebați! vocea soacrei mele, doamna Maria, a răsunat ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. Mâinile îi tremurau pe fața de masă, iar ochii îi aruncau săgeți spre mine și spre Radu, soțul meu.
Mă simțeam ca un copil prins cu mâța-n sac. Îmi strângeam nervos degetele sub masă, încercând să-mi găsesc cuvintele. Radu, ca de obicei, tăcea. Își privea farfuria, evitând privirea mamei lui.
— Mamă, nu e nevoie să… am început eu, dar m-a întrerupt brusc.
— Ba este nevoie! Cum adică să vă luați apartament? Și ce facem cu casa asta? Cu mine? Voi chiar nu vă gândiți la nimeni altcineva?
Asta era problema: niciodată nu era vorba doar despre noi. Mereu era despre ea, despre ce simte ea, despre ce are nevoie ea. De când m-am măritat cu Radu, am simțit că nu suntem doi în relația noastră, ci trei. Și oricât am încercat să-i explic că avem nevoie de spațiul nostru, că vrem să ne construim viața noastră, răspunsul era mereu același: „Nu vă pasă de familie!”
În acea seară, după ce am plecat de la masa lor cu ochii în lacrimi și cu Radu mergând tăcut lângă mine pe trotuarul rece din cartierul Titan, mi-am dat seama că nu mai pot continua așa. Am ajuns acasă și am izbucnit:
— Radu, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc după regulile mamei tale! Vreau să avem casa noastră, viața noastră!
El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.
— Dar e mama… Nu pot s-o las singură. Știi că tata a murit acum doi ani. Dacă plecăm, o să creadă că o abandonăm.
— Dar noi? Pe noi cine ne vede? Cine ne întreabă dacă suntem fericiți?
A tăcut din nou. Asta făcea mereu când discuția devenea grea: tăcea și spera că totul va trece.
Zilele au trecut, dar tensiunea a crescut. Maria mă suna zilnic cu tot felul de motive: ba că s-a stricat robinetul, ba că nu știe cum să plătească factura online, ba că are nevoie de cineva să-i care cumpărăturile. Radu alerga între serviciu și casa ei, iar eu rămâneam singură în apartamentul nostru micuț de închiriat, simțindu-mă tot mai invizibilă.
Într-o seară, după ce Radu a venit târziu acasă, obosit și iritat, am încercat din nou să vorbim.
— Radu, trebuie să alegem. Ori rămânem blocați în trecut, ori încercăm să ne facem un viitor al nostru. Eu nu mai pot trăi așa.
El s-a ridicat brusc de la masă.
— Tu nu înțelegi! Mama are nevoie de mine! Tu ai tot timpul pretenții!
— Nu sunt pretenții! Sunt nevoi normale! Vreau să fiu văzută! Vreau să știu că sunt importantă pentru tine!
A ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu lacrimile mele și cu sentimentul că nu voi fi niciodată pe primul loc pentru el.
Au urmat luni grele. Am încercat să merg la terapie de cuplu, dar Radu a refuzat. „Nu avem nevoie de psihologi”, spunea el. „Trebuie doar să fim uniți ca familie.” Dar familia lui era mama lui. Eu eram mereu pe locul doi.
Într-o zi, am găsit curajul să-i spun adevărul:
— Radu, dacă nu poți să te desprinzi de mama ta, eu nu mai pot rămâne aici. Mă sufoc.
A tăcut din nou. A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la sora mea, Irina. Ea m-a primit cu brațele deschise și cu o cană mare de ceai cald.
— Știam că va veni ziua asta, mi-a spus ea încet. Mereu ai pus pe toți înaintea ta. E timpul să te gândești și la tine.
Primele zile au fost cumplite. Mă simțeam vinovată, egoistă, ca și cum aș fi distrus o familie. Maria m-a sunat plângând:
— Cum poți să faci asta? L-ai lăsat pe Radu singur! Eu nu am crescut băiatul ca să-l vezi tu suferind!
Am închis telefonul tremurând. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit o liniște ciudată. Nu mai trebuia să mă justific nimănui.
Mi-am găsit un job nou la o librărie mică din centru. În fiecare dimineață mergeam pe jos printre blocurile gri și simțeam cum revin la viață puțin câte puțin. Am început să ies cu prietenele mele vechi, să citesc din nou poezie, să râd fără teamă că deranjez pe cineva.
Radu m-a sunat de câteva ori. Vocea lui era stinsă.
— Poate ai dreptate… Poate trebuia să încerc mai mult pentru noi…
Dar era prea târziu. Învățasem deja lecția: dacă cineva nu poate rupe cordonul ombilical cu părinții lui, nu va putea niciodată construi ceva real cu tine.
Acum stau pe balconul mic al apartamentului meu nou și privesc luminile orașului. Îmi dau seama cât de greu e uneori să alegi între datoria față de familie și dreptul tău la fericire.
Oare câte femei trăiesc încă în umbra unei soacre dominante? Oare câți bărbați nu au curajul să fie soți adevărați? Poate că e timpul să vorbim mai deschis despre asta…