Schimbul de noapte: Povara unui tată nevăzut

— Iar pleci? Nu mai stai niciodată cu noi, Vlad! vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz.

M-am oprit în prag, cu geaca pe jumătate trasă pe mine. Era ora opt seara, iar copiii se jucau în sufragerie, râsetele lor amestecându-se cu tonul ridicat al soției mele. Am simțit cum mă strânge ceva în piept.

— Ioana, trebuie să merg la muncă. Știi că fără schimbul ăsta de noapte nu ne-am descurca…

Ea a oftat adânc, fără să mă privească. A început să amestece nervos în oală.

— Și eu ce să le spun copiilor? Că tata e mereu obosit sau că tata nu vine niciodată la serbări?

M-am apropiat încet de ea, dar s-a tras ușor, ca și cum prezența mea o deranja. M-am uitat la mâinile ei, roșii de la spălat vasele, și mi-am amintit de mama mea. Și ea avea mereu mâinile crăpate, mereu grăbită, mereu obosită. Dar niciodată nu s-a plâns.

— Ioana, fac tot ce pot…

— Nu e de ajuns! a izbucnit ea. Nu vreau bani, Vlad! Vreau să fim o familie!

Am ieșit pe ușă cu inima grea. Pe drum spre fabrică, am simțit frigul pătrunzându-mi până în oase. M-am gândit la mama, la cum mă aștepta noaptea târziu cu o farfurie de mâncare caldă și un zâmbet obosit. Atunci nu înțelegeam de ce era mereu plecată sau de ce adormeam singur. Acum știu.

La fabrică, luminile reci și zumzetul utilajelor mi-au devenit a doua casă. Colegul meu, Doru, m-a bătut pe umăr.

— Iar ai avut ceartă acasă?

Am dat din cap.

— Nu mă mai înțelege nimeni, Doru. Parcă tot ce fac e invizibil.

El a zâmbit amar.

— Și eu am trecut prin asta. Dar știi ce? Dacă nu muncești, nu ai cu ce să-i ții pe toți. Dacă muncești prea mult, îi pierzi oricum…

Am rămas cu vorbele lui în minte toată noaptea. La patru dimineața, când am ieșit afară să fumez o țigară, cerul era cenușiu și pustiu. Mi-am scos telefonul și am privit poza copiilor mei: Andreea și Radu, zâmbind larg la serbarea de Crăciun la care nu am ajuns.

Când am ajuns acasă dimineața, Ioana dormea pe canapea, cu televizorul pornit pe silențios. Am tras ușa încet și m-am strecurat în camera copiilor. Radu dormea cu jucăria preferată strânsă la piept, iar Andreea murmura ceva în somn. M-am așezat lângă ei și i-am privit minute întregi. Mi-au dat lacrimile fără să vreau.

În acea zi am dormit doar două ore. M-am trezit când Ioana făcea cafeaua. S-a uitat la mine fără să spună nimic. Am încercat să-i ating mâna, dar s-a tras din nou.

— Vlad, nu mai pot așa. Parcă trăim vieți paralele…

— Ce vrei să fac? Să renunț la muncă? Să nu mai avem bani de rate?

— Nu știu… Poate doar să fii aici uneori. Să ne vezi…

Am simțit că mă sufoc. Tot ce făceam era pentru ei și totuși părea că îi pierd pe toți.

Într-o seară, după o altă ceartă, am găsit-o pe Andreea plângând în camera ei.

— Tati, tu mă mai iubești?

M-am prăbușit lângă ea și am strâns-o tare în brațe.

— Cum să nu te iubesc? Pentru tine muncesc…

— Atunci de ce nu vii niciodată la serbări?

Nu am avut răspuns. Am simțit că tot ce construisem se clatină.

Într-o duminică dimineață, după multe nopți nedormite și certuri fără sfârșit, Ioana mi-a spus:

— Vlad, trebuie să alegem: ori găsim o cale să fim din nou o familie, ori ne pierdem cu totul.

Am stat mult timp pe gânduri. Am început să caut altceva — un job cu program normal, chiar dacă salariul era mai mic. Am renunțat la unele lucruri: vacanțe scumpe, haine noi pentru mine. Dar am început să fiu acasă la cină, să merg la serbările copiilor, să râdem împreună.

Nu a fost ușor. Facturile s-au adunat uneori, iar certurile nu au dispărut peste noapte. Dar încet-încet am simțit că familia mea începe să respire din nou.

Acum mă uit la Ioana și la copii și mă întreb: oare sacrificiul merită dacă nu e văzut? Sau poate adevărata dovadă de iubire e să fii prezent, chiar dacă ai mai puțin de oferit material?

Voi ce ați face în locul meu?