Când cicatricile devin hartă: Povestea mea după despărțire

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc în casa asta, cu atâta tăcere între noi! — vocea lui Vlad a spart liniștea din sufragerie ca un ciob aruncat în oglindă. Am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe cana de ceai, simțind cum tremurul din piept se răspândește în tot corpul. Era a treia oară în luna aceea când discuția noastră ajungea aici, la marginea prăpastiei. De data asta, însă, nu am mai avut puterea să-l opresc.

A doua zi, am semnat actele de divorț. Totul s-a petrecut atât de repede încât nici nu am apucat să plâng. Mama a venit la mine acasă cu plăcinte calde și sfaturi vechi: „O să treacă, Ilinca. Ești tânără, ai timp să-ți refaci viața.” Dar eu nu voiam să-mi refac nimic. Voiam doar să dispar.

Așa că într-o dimineață ploioasă de aprilie, am urcat în autocarul spre Constanța cu o valiză și un nod în gât. Nici nu știu de ce am ales marea. Poate pentru că acolo nu mă cunoștea nimeni. Poate pentru că valurile știau să asculte fără să judece.

Când am coborât din autocar, aerul sărat mi-a intrat direct în suflet. Am găsit o garsonieră mică, aproape de plajă, cu pereți subțiri și miros de vechi. Proprietara, doamna Stela, m-a privit lung când i-am spus că stau doar câteva zile. „Fugi de cineva?” a întrebat ea zâmbind amar. Am dat din cap că nu, dar ochii mei au spus totul.

Primele zile le-am petrecut pe plajă, desculță, cu ochii în valuri. Îmi repetam în minte: „Nu ești slabă. Nu ești vinovată.” Dar fiecare adiere de vânt îmi aducea aminte de Vlad: cum râdea când alergam prin ploaie, cum mă ținea în brațe când visam urât. Și apoi tăcerea aceea grea care s-a așternut între noi, ca o pătură udă.

Într-o seară, m-am întâlnit cu Andreea, o fată pe care o cunoscusem întâmplător la o cafenea. Era localnică și avea ochii verzi ca marea înainte de furtună. „Știi,” mi-a spus ea după ce i-am povestit totul, „oamenii cred că fuga rezolvă ceva. Dar durerea te găsește oriunde.”

Am început să ies cu Andreea prin oraș. M-a dus la Farul Genovez, la vechiul Cazinou și la o terasă unde cânta un băiat cu chitara. Într-o noapte, după ce am râs până la lacrimi, mi-a spus: „Ilinca, tu nu ești doar ce-ai pierdut. Ești și ce-ai supraviețuit.”

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o după-amiază, mama m-a sunat plângând: „Tatăl tău a făcut un atac de cord.” Am simțit cum lumea se prăbușește din nou peste mine. Am alergat la gară și m-am întors acasă fără să-mi fac bagajul.

Tata era pe patul de spital, palid și obosit. M-a privit cu ochii lui albaștri și mi-a șoptit: „Nu lăsa viața să te frângă, Ilinca.” Am izbucnit în plâns și i-am promis că voi încerca.

După externarea lui tata, am rămas acasă să-l îngrijesc. Mama era epuizată și tot mai irascibilă. Într-o seară, când am încercat să-i spun cât de greu îmi este și mie, a ridicat tonul: „Nu ești prima femeie care divorțează! Gândește-te la noi!”

Am simțit că mă sufoc între pereții acelei case pline de reproșuri nespuse. Seara târziu, stând pe balcon cu o țigară aprinsă (deși nu fumam înainte), mi-am scris într-un carnețel: „Cicatricile mele nu sunt capătul drumului. Sunt harta către cine sunt eu acum.”

Au trecut luni până când am avut curajul să mă întorc la Constanța pentru câteva zile. De data asta nu ca să fug, ci ca să mă regăsesc. Am revăzut-o pe Andreea și am stat împreună pe dig până dimineața. „Nu-ți fie teamă de ce ai trăit,” mi-a spus ea. „Fără rănile astea n-ai fi ajuns aici.”

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din București. Tata s-a făcut bine, mama încă mă privește cu ochi triști dar începe să mă înțeleagă. Vlad mi-a scris recent un mesaj scurt: „Sper că ești bine.” Nu i-am răspuns.

Uneori încă mă doare trecutul ca o rană veche care pulsează pe vreme rea. Dar știu că nu sunt definită de ce am pierdut sau de cine m-a rănit. Sunt definită de felul în care am ales să merg mai departe.

Mă întreb uneori: dacă nu aș fi avut curajul să plec atunci, aș fi ajuns vreodată să mă cunosc cu adevărat? Voi ce ați face dacă viața v-ar forța să vă reinventați complet?