Când mama soțului a devenit stăpâna casei noastre: Povestea unei familii la răscruce

— Nu cred că e normal să lași copilul să mănânce dulciuri la ora asta, Irina! a tunat vocea Elenei din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi liniștesc băiețelul, care plângea după o bomboană.

M-am oprit în prag, cu mâna strânsă pe clanță. Vlad, soțul meu, era deja la masă, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. În ultimele luni, de când Elena s-a mutat cu noi după divorțul ei, casa noastră nu mai era a noastră. Fiecare decizie, de la ce gătim până la cum ne creștem copilul, trecea prin filtrul ei. La început am zis că e doar o perioadă grea pentru ea, că are nevoie de sprijin și de familie. Dar acum simțeam că mă sufoc.

— Irina, ai auzit ce-am spus? Nu e sănătos pentru Vlad junior! a insistat Elena, ridicând tonul.

— E doar o bomboană, Elena. Nu i-am dat toată punga, am răspuns încercând să-mi păstrez calmul.

— Așa începe! Azi una, mâine două! Dacă nu pui limite de mic, o să ai probleme mari mai târziu. Eu știu mai bine, am crescut doi copii singură!

Vlad a oftat și s-a ridicat brusc:

— Lăsați-mă în pace cu discuțiile astea! Am avut o zi grea la serviciu.

A ieșit din bucătărie fără să se uite la mine. Am rămas singură cu Elena și cu privirea ei tăioasă. M-am simțit mică și neputincioasă.

Seara, când am încercat să vorbesc cu Vlad despre ce se întâmplă, mi-a spus doar:

— E mama mea, Irina. Nu pot s-o dau afară acum. Știi prin ce trece. Fii mai înțelegătoare.

Dar cât să mai fiu? În fiecare zi simțeam cum mă pierd pe mine însămi. Nu mai aveam curaj să gătesc ce voiam, să ascult muzica preferată sau să mă uit la serialele mele. Totul era despre Elena: ce vrea ea la micul dejun, ce emisiuni vrea să vadă la televizor, cum trebuie aranjate hainele în dulap. Chiar și prietenele mele au început să mă evite; „Nu vrem să o supărăm pe doamna Elena”, mi-au spus într-o zi.

Într-o seară de vineri, după o ceartă aprinsă despre cine duce gunoiul (Elena susținea că nu e treaba ei), am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot trăi așa! Casa asta nu mai e casa mea!

Elena s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost nebună.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Eu nu am unde să mă duc!

Vlad a tăcut. M-am uitat la el cu disperare:

— Vlad, spune ceva! E familia noastră!

— Nu vreau scandaluri… O să treacă perioada asta… Hai să avem răbdare.

Dar perioada nu trecea. Din contră, Elena părea tot mai stăpână pe situație. Într-o zi am găsit-o cotrobăind prin sertarele mele de lenjerie:

— Caut niște șosete groase. Ale tale sunt mai bune decât ale mele.

Nu am mai zis nimic. Am început să evit casa cât puteam: stăteam peste program la serviciu, mergeam cu Vlad junior în parc până târziu sau mă refugiam la sora mea. Dar nu puteam fugi la nesfârșit.

Într-o duminică dimineață am găsit-o pe Elena în sufragerie, vorbind la telefon cu sora ei:

— Da, Irina nu prea se pricepe la gospodărie… Nu știe nici măcar să facă o ciorbă ca lumea… Noroc că sunt eu aici!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat când am ajuns să fiu oaspete în propria casă.

În acea seară am avut o discuție lungă cu Vlad:

— Vlad, dacă nu pui limite între noi și mama ta, eu nu mai pot continua așa. Nu vreau ca fiul nostru să crească într-o casă plină de tensiune și reproșuri.

— Ce vrei să fac? S-o dau afară? Nu pot…

— Atunci poate ar trebui să plec eu cu copilul pentru o vreme. Să-ți dai seama ce vrei cu adevărat.

A fost pentru prima dată când l-am văzut speriat. Nu s-a așteptat niciodată ca eu să pun problema așa radical. A doua zi dimineață, Elena era deja informată:

— Dacă pleci cu nepotul meu, Vlad n-o să te ierte niciodată! Ai grijă ce faci!

Am făcut bagajele în liniște. Vlad junior mă întreba unde mergem; i-am spus că la mătușa lui pentru câteva zile. Vlad m-a privit neputincios:

— Poate ai dreptate… Poate chiar avem nevoie de spațiu.

Au trecut două săptămâni până când Vlad a venit după noi. Mi-a spus că a discutat serios cu mama lui și că i-a explicat că trebuie să-și găsească un alt loc unde să stea. A fost greu pentru toți: pentru Elena care s-a simțit trădată de propriul fiu; pentru Vlad care s-a simțit prins între două femei importante din viața lui; pentru mine care am fost nevoită să aleg între liniștea mea și familia noastră.

Acum încercăm să reconstruim ceea ce am pierdut. Dar rana e încă acolo. Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Oare câți dintre noi au curajul să spună „ajunge” atunci când granițele devin invizibile?