Revelionul care mi-a schimbat familia: Povestea unei mirese neașteptate

— Nu pot să cred, Radu! Chiar ai adus-o pe fata asta aici, în seara asta? vocea mamei mele a spart liniștea din sufragerie, făcând ca toți cei prezenți să se oprească din mestecat. Era 31 decembrie, ora 21:00, iar masa de Revelion era încărcată cu sarmale, salată boeuf și pahare de șampanie ieftină. În mijlocul mesei, vărul meu Radu stătea cu mâna strânsă pe cea a Sorinei, o fată cu părul mov și tatuaje care îi acopereau brațele până la încheieturi.

M-am simțit mic, prins între dorința de a nu-i supăra pe ai mei și curiozitatea față de fata care zâmbea timid, de parcă ar fi știut deja că nu e binevenită. Tata a tușit stânjenit, încercând să detensioneze atmosfera:

— Hai, Lenuța, lasă fata în pace. E Revelionul, nu tribunalul!

Mama însă nu s-a lăsat:

— Nu e vorba doar de tatuaje! Uite cum se uită la noi… Și ce o să zică vecinii când o să afle că Radu se însoară cu o fată care arată așa?

Radu a strâns maxilarul. L-am văzut de atâtea ori încercând să-și apere alegerile în fața familiei, dar niciodată nu părea atât de hotărât.

— Mamă-mare, Sorina e om bun. E artistă, are atelierul ei. Nu contează cum arată, contează ce fel de om e!

Sorina a încercat să zâmbească:

— Bună seara… Știu că poate par diferită, dar vă asigur că îl iubesc pe Radu și vreau să-l fac fericit.

Am simțit cum mă strânge stomacul. M-am uitat la fratele meu mai mic, Paul, care făcea ochii mari la tatuajele colorate de pe mâna Sorinei. Bunica s-a uitat la mine și a șoptit:

— Pe vremea mea, fetele nu-și făceau așa ceva…

Am vrut să spun ceva, dar nu mi-au ieșit cuvintele. Îmi era teamă să nu fiu judecat și eu dacă îi iau apărarea Sorinei. Mama a continuat:

— Radu, tu chiar crezi că poți avea o familie cu cineva care nu respectă tradițiile?

Radu s-a ridicat brusc de la masă:

— Dacă tradițiile înseamnă să judecăm oamenii după aparențe, atunci nu vreau să le respect!

S-a făcut liniște. Simțeam cum fiecare privire din cameră mă apasă. Tata s-a ridicat și el:

— Hai să bem un pahar pentru noul an. Poate ne mai liniștim.

Am ieșit pe balcon cu Sorina după ce am văzut că îi tremură mâinile. Am încercat să sparg gheața:

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat… Familia noastră poate fi… greu de digerat uneori.

Sorina a zâmbit trist:

— Nu-i nimic. Sunt obișnuită. Părinții mei nu m-au acceptat niciodată cu adevărat. Dar la Radu am găsit liniștea pe care n-am avut-o niciodată.

Am simțit un nod în gât. Mi-am dat seama că nici eu nu am avut curajul să fiu mereu eu însumi în fața familiei mele.

Când ne-am întors în sufragerie, mama plângea în bucătărie. Am intrat după ea.

— Mamă… poate că ar trebui să-i dăm o șansă Sorinei. Radu pare fericit cu ea.

Ea m-a privit cu ochii roșii:

— Tu nu înțelegi… Eu vreau doar ce e mai bine pentru el! O fată ca ea… lumea o va judeca mereu. Și pe noi!

— Poate că lumea ar trebui să se schimbe, nu Sorina, am spus încet.

Mama a oftat adânc.

La miezul nopții am ieșit toți afară să vedem artificiile. Radu și Sorina stăteau îmbrățișați sub lumina rece a petardelor. Mama i-a privit lung, apoi s-a apropiat și i-a urat Sorinei „La mulți ani!” cu o voce stinsă.

După acea noapte, nimic n-a mai fost la fel. Discuțiile despre Sorina au continuat luni întregi: la cafeaua de dimineață, la piață, la telefon cu rudele din provincie. Tata încerca mereu să tempereze spiritele:

— Lumea se schimbă, Lenuța! Dacă Radu e fericit, ce contează?

Dar mama nu putea accepta ușor. O auzeam noaptea plângând în bucătărie sau vorbind la telefon cu mătușa Mioara despre „rușinea” care s-ar putea abate asupra familiei.

Într-o zi am găsit-o pe Sorina singură în parc, desenând pe un carnet. M-am apropiat timid:

— Ce desenezi?

— O casă… casa visurilor mele. Cu oameni care nu se tem să fie ei înșiși.

Am simțit cum mă podidesc lacrimile. Mi-am dat seama că prejudecățile noastre îi răneau nu doar pe cei „diferiți”, ci și pe noi înșine — ne țineau captivi într-o lume mică și rece.

Când Radu și Sorina s-au căsătorit civil, doar tata și cu mine am mers cu ei la primărie. Mama a refuzat să vină. Dar după câteva luni, când Sorina a rămas însărcinată și a venit la noi acasă cu burtica rotundă și ochii plini de speranță, mama a cedat. A plâns și a îmbrățișat-o fără cuvinte.

Acum stau pe balconul apartamentului nostru vechi din cartierul Titan și mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Oare cât de mult ne lasăm conduși de frică? Cât de mult pierdem din viață doar pentru că ne e teamă de ce spun alții? Poate că adevărata familie e cea care te acceptă exact așa cum ești.