„Un singur nepot îmi ajunge!”: Povestea unei mame care a luptat pentru familia ei

— Un singur nepot îmi ajunge! a spus Elena, soacra mea, cu vocea tăioasă, în timp ce își strângea halatul pe lângă trupul slab. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tocmai îi spusesem că sunt însărcinată din nou, iar reacția ei a fost ca o palmă peste față.

Eram în bucătăria ei mică din Pitești, cu miros de cafea arsă și mușcate la geam. Mă uitam la soțul meu, Radu, care stătea cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva. Știam că nu e prima dată când Elena mă face să mă simt ca o intrusă în propria mea familie, dar acum era altceva. Acum era vorba despre copilul meu nenăscut.

— Mamă, nu e corect… am încercat Radu să intervină, dar Elena l-a întrerupt brusc:

— Ai deja un copil cu fosta ta nevastă! Ce-ți mai trebuie altul? Și eu? Eu ce fac? Să mă împart la două nepoate? Eu nu pot!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Nu era vorba doar despre mine sau despre Radu. Era vorba despre copilul nostru, despre dreptul lui la dragoste și acceptare. Dar pentru Elena, totul era o competiție între mine și fosta lui soție, între fiica ei preferată (nepoata din prima căsătorie) și copilul pe care îl purtam în pântece.

M-am ridicat de la masă fără să spun nimic. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Radu a venit după mine, dar nu a știut ce să spună. L-am întrebat:

— De ce nu mă vrea mama ta? Ce am făcut greșit?

Radu a oftat adânc:

— Nu e vina ta. Ea nu a acceptat niciodată divorțul meu. Crede că am distrus familia… și că tu ești vinovată.

Adevărul era că eu și Radu ne-am cunoscut după divorțul lui. Fosta lui soție, Simona, îi luase tot: apartamentul, mobila, chiar și pisica. Radu s-a întors la Elena cu un geamantan și o inimă frântă. Eu l-am ajutat să se ridice, să-și găsească un job nou, să închiriem împreună o garsonieră mică în Trivale. Am crezut că dragostea noastră va fi de ajuns.

Dar Elena nu m-a iertat niciodată pentru că existam.

Când s-a născut primul nostru copil, Ana-Maria, Elena a venit la maternitate cu flori ofilite și un zâmbet fals. A stat zece minute și a plecat fără să mă privească în ochi. În schimb, de fiecare dată când Radu mergea să-și vadă fata din prima căsătorie, Elena îi pregătea prăjituri și îi dădea bani de buzunar.

Am încercat să mă apropii de ea. I-am dus cadouri de Crăciun, am invitat-o la noi de Paște, am rugat-o să stea cu Ana-Maria când eram bolnavă. De fiecare dată găsea un motiv să refuze sau să mă critice:

— Nu știi să gătești ca Simona…
— Copilul ăsta e prea răsfățat…
— Radu era mai fericit înainte…

Când am rămas însărcinată a doua oară, am sperat că poate se va schimba ceva. Că va vedea cât de mult îl iubesc pe Radu și cât de mult îmi doresc ca familia noastră să fie unită. Dar reacția ei m-a zdrobit.

În lunile care au urmat, conflictul s-a adâncit. Elena a început să-i spună lui Radu că nu are bani să ajute „doi copii”, că nu vrea să fie „bunica de serviciu” pentru copiii mei. A început să-i trimită mesaje Simonei, fosta soție, povestindu-i tot ce se întâmplă la noi acasă.

Într-o seară, după ce Ana-Maria adormise, l-am întrebat pe Radu:

— Tu ce vrei? Vrei să fii tată pentru toți copiii tăi sau vrei să trăiești după cum dictează mama ta?

Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu vreau să te pierd pe tine… dar nici pe mama.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una în care eram mama copiilor mei și una în care eram mereu „cealaltă femeie”. Am început să mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să plec cu tot cu copii și să-l las pe Radu cu dilemele lui.

Dar Ana-Maria îl iubea pe tatăl ei. Și eu îl iubeam încă pe Radu. Așa că am decis să lupt.

Am mers la Elena într-o zi ploioasă de toamnă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

— Ce vrei? m-a întâmpinat ea rece.

— Vreau să vorbim ca două femei mature. Vreau să știu ce trebuie să fac ca să mă accepți.

Elena s-a uitat lung la mine:

— Să dispari din viața lui Radu! Să-l lași să-și vadă fata liniștit!

Atunci am izbucnit:

— Nu pot! Îl iubesc pe Radu și el mă iubește pe mine! Copiii noștri au dreptul la tatăl lor! De ce nu poți accepta că viața merge înainte?

A început să plângă. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă:

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu-l pierd pe Radu… Mi-e frică să nu fiu uitată…

Am plâns amândouă atunci. Am înțeles că rădăcina răului era frica ei de singurătate și gelozia față de orice femeie care îi „lua” băiatul.

De atunci lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Dar încet-încet, Elena a început să vină mai des la noi. S-a jucat cu Ana-Maria, iar când s-a născut băiețelul nostru, Vlad, l-a ținut în brațe fără să spună nimic rău.

Relația noastră rămâne fragilă. Dar am învățat că uneori trebuie să lupți pentru fericirea ta chiar și atunci când toți ceilalți par împotrivă.

Mă întreb adesea: oare câte familii din România trăiesc același conflict între generații? Oare cât de mult contează curajul unei femei de a spune „ajunge!”?