„Irina, poți veni la tata?” – Cum un singur telefon mi-a schimbat viața pentru totdeauna

— Irina, poți veni la tata? Nu mai pot singur, a spus vocea fratelui meu, Vlad, tremurând la telefon. Era o seară de martie, vântul bătea în geamurile apartamentului meu din București, iar eu tocmai îmi turnasem un pahar de vin după o zi lungă la birou. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata… Tata, cu care nu mai vorbisem de luni bune, de când ne certasem urât la înmormântarea mamei.

— Vlad, nu știu… Am mult de lucru, am proiectul ăsta…

— Irina, nu mai poate merge. Nu mai mănâncă. Nu vrei să-l vezi așa. Te rog.

Vocea lui Vlad era spartă, aproape disperată. Știam că nu exagerează. Știam și că, dacă refuz acum, ceva se va rupe definitiv între noi. Am oftat adânc și am privit spre poza cu mama de pe raft. Am simțit un val de vinovăție și dor.

— Vin mâine dimineață, am spus încet.

A doua zi am luat trenul spre Ploiești. Pe drum, gândurile îmi alergau haotic: copilăria noastră în casa veche cu miros de mere coapte; certurile dintre tata și mama; felul în care tata ridica vocea când nu-i convenea ceva; cum ne-a crescut singur după ce mama s-a îmbolnăvit… Și totuși, de ce simțeam mereu că nu sunt niciodată destul pentru el?

Când am intrat în apartamentul nostru vechi, m-a izbit mirosul de medicamente și supă rece. Vlad era palid, cu ochii roșii de nesomn.

— E în dormitor. Nu s-a ridicat azi deloc.

Am intrat încet. Tata stătea întins pe spate, cu ochii închiși. Părea mic și fragil, atât de diferit de omul pe care-l știam eu – cel care mă certa când veneam târziu acasă sau care mă întreba mereu dacă am mâncat.

— Tată…

A deschis ochii încet și m-a privit lung. O clipă nu a spus nimic. Apoi a murmurat:

— Ai venit.

Nu știu ce m-a durut mai tare: vocea lui slabă sau faptul că nu mai avea puterea să mă certe.

Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Îl hrăneam cu lingurița, îi schimbam pijamaua, îi citeam ziarul cu voce tare. Vlad era mereu pe fugă între serviciu și farmacie. Eu rămâneam cu tata și cu gândurile mele.

Într-o seară, când îi făceam ceaiul, tata a spus brusc:

— Îmi pare rău că am fost aspru cu tine.

Am rămas blocată cu cana în mână.

— De ce spui asta acum?

— Pentru că n-am știut să fiu altfel. Așa am fost crescut și eu…

Lacrimile mi-au urcat în ochi fără să le pot opri.

— Mi-ai lipsit mult după ce ai plecat la București, a continuat el încet. Dar n-am știut cum să-ți spun.

Am simțit cum ceva se topește în mine – un zid vechi de resentimente și neînțelegeri.

— Și mie mi-ai lipsit, am șoptit.

În zilele care au urmat, am început să vorbim mai mult. Despre mama, despre copilăria lui la țară, despre fricile lui. Am aflat lucruri pe care nu le știam: că a vrut să devină profesor dar bunicul l-a pus să lucreze la fabrică; că a iubit-o pe mama din prima clipă; că s-a temut mereu că nu ne va putea oferi destul.

Vlad era tot mai obosit. Într-o seară l-am găsit plângând în bucătărie.

— Nu mai pot, Irina… Simt că mă sufoc aici…

L-am îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mulți ani am simțit că suntem din nou frați, nu doar doi străini legați prin sânge și resentimente.

Tata s-a stins într-o dimineață liniștită de aprilie. Am stat lângă el până la capăt, ținându-l de mână. După înmormântare, casa a rămas goală și rece. Dar între mine și Vlad s-a născut o apropiere nouă – una construită pe sinceritate și durere împărtășită.

Acum mă întreb adesea: oare câți dintre noi nu purtăm ani întregi poveri nespuse? Oare cât de mult ne costă să spunem „îmi pare rău” sau „mi-ai lipsit”? Poate că uneori e nevoie de o criză ca să ne regăsim cu adevărat unii pe alții… Voi ce ați face dacă un simplu telefon v-ar schimba viața?