Nu sunt bona ta, sunt mama ta – Mărturia unei bunici din București

— Maria, vii și mâine la noi? Te rog, am ședință până târziu și nu am cu cine să-l las pe Vlad.
Vocea Irinei răsună din telefon, grăbită și fără urmă de căldură. Mă uit la ceas: e aproape 22:00. Îmi simt oasele grele după o zi întreagă în care am alergat după nepoțelul meu de trei ani, am gătit, am spălat, am strâns jucării. Îmi iubesc nepoții mai mult decât orice pe lume, dar simt că mă topesc încet, ca o lumânare uitată pe masă.

— Da, Irina, vin… răspund încet, dar ea deja a închis.

Nu mai apuc să spun că mă doare spatele, că nu am dormit bine de trei nopți sau că mi-e dor să stau pur și simplu pe banca din fața blocului cu vecinele mele. De când s-a născut Vlad, viața mea s-a schimbat radical. Fata mea, Ana, e plecată în Germania, iar băiatul meu, Radu, s-a însurat cu Irina acum cinci ani. De atunci, parcă nu mai sunt mama lui Radu, ci doar „mama care ajută”.

În fiecare dimineață mă trezesc la 6:30. Îmi fac o cafea pe fugă și mă grăbesc spre apartamentul lor din Drumul Taberei. Irina mă întâmpină mereu cu aceeași privire obosită și cu lista de instrucțiuni:

— Să nu-i dai ciocolată! Să nu-l lași la desene mai mult de jumătate de oră! Să-i citești povestea aia cu iepurașul înainte de somn!

Înghit în sec și dau din cap. Nu mă întreabă niciodată dacă am dormit bine sau dacă mă simt în stare. Radu e mereu la muncă sau plecat cu prietenii. Când ajunge acasă, mă întreabă doar:

— Mama, ai făcut supa aia de pui cum îi place lui Vlad?

Uneori mă simt ca o umbră în casa lor. Când eram tânără, visam să fiu bunică – să le spun povești nepoților mei, să-i răsfăț cu prăjituri și să-i iau în parc. Dar nu așa: nu zi de zi, nu cu sentimentul că orice greșeală va fi taxată imediat.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit greu și eu abia mai puteam sta în picioare, Irina a venit acasă nervoasă:

— Maria, iar i-ai dat biscuiți înainte de culcare? Ți-am spus că nu are voie zahăr seara!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că Vlad plângea de foame și că nu mai aveam nimic pregătit. Dar m-am abținut. Am zâmbit forțat și am plecat acasă cu ochii în lacrimi.

Noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la mama mea – cum avea grijă de mine și de frații mei fără să se plângă niciodată. Oare eu sunt prea slabă? Sau lumea s-a schimbat prea mult?

A doua zi dimineață, când am ajuns la ei, Vlad m-a întâmpinat cu brațele deschise:

— Mamaie! Te iubesc!

Pentru o clipă am uitat totul. L-am strâns tare la piept și mi-am promis că voi rezista pentru el. Dar zilele au trecut una după alta, toate la fel: oboseală, reproșuri mărunte, lipsa oricărui gest de recunoștință.

Într-o duminică, când Ana m-a sunat din Germania, am izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că nu mai sunt om! Sunt doar o bonă care nu primește niciun mulțumesc!

Ana a tăcut câteva secunde.

— Mamă… poate ar trebui să vorbești cu Radu. Să-i spui cum te simți.

Dar cum să-i spun? Radu e prins între serviciu și familie. Dacă îi spun că nu mai pot, va crede că nu-mi iubesc nepotul. Și totuși… într-o seară mi-am făcut curaj.

— Radu… putem vorbi?

El s-a uitat la mine mirat.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot să vin zilnic. Sunt obosită… Am nevoie și eu de timp pentru mine.

Radu a oftat.

— Știi cât de greu ne este fără tine? Irina are serviciu, eu la fel… Cine să stea cu Vlad?

M-am simțit vinovată. Dar oare e corect? Oare rolul meu e doar să umplu golurile lor?

În zilele următoare am încercat să lipsesc câteva ore. Irina m-a sunat supărată:

— Maria, nu te poți baza pe nimeni! Toată lumea are nevoie doar de eliberare!

Am plâns mult atunci. M-am simțit mică și neînsemnată. Dar apoi m-am ridicat și am decis să-mi apăr dreptul la odihnă și respect.

Am început să ies mai des cu vecinele mele la plimbare. Am mers la biserică duminica și am stat la povești cu alte bunici care treceau prin aceleași lucruri.

Într-o zi, când Vlad m-a întrebat:

— Mamaie, tu ești fericită?

Am simțit un nod în gât.

— Da, puiule… dar aș vrea să fiu văzută și eu ca om, nu doar ca cineva care ajută.

Nu știu dacă familia mea va înțelege vreodată cât doare să fii invizibil pentru cei pe care îi iubești cel mai mult. Dar știu sigur că merit respect și iubire – nu doar datorie.

Oare câte bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare când vom fi ascultate cu adevărat?