Prea târziu pentru schimbare: Nu există cale de întoarcere

— Doamnă Rusu, trebuie să vă gândiți la dumneavoastră. Dacă mai continuați așa, corpul nu va mai rezista mult.

Cuvintele medicului mi-au răsunat în urechi ca un ecou rece, în timp ce priveam pe fereastra cabinetului, încercând să-mi adun gândurile. Mâinile îmi tremurau pe marginea scaunului, iar inima îmi bătea neregulat, ca și cum ar fi vrut să-mi amintească de fiecare clipă în care m-am pus pe ultimul loc. Am ieșit din spital cu pași mici, aproape nesigură pe mine, cu rețeta strânsă în palmă și cu o listă lungă de interdicții. Dar cel mai greu era să accept că nu mai pot fi stâlpul tuturor.

Când am ajuns acasă, am găsit liniște. Prea multă liniște. Niciun miros de ciorbă proaspătă, niciun râset de copil, nici măcar televizorul nu bâzâia în fundal. M-am oprit în pragul sufrageriei și am văzut-o pe fiica mea, Ioana, stând cu telefonul în mână și cu ochii roșii de plâns. Lângă ea, soțul meu, Sorin, își făcea bagajele. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Ce se întâmplă? am întrebat, vocea abia mi se auzea.

Sorin nici nu s-a uitat la mine. Ioana a ridicat privirea și a șoptit:

— Tata pleacă. Zice că nu mai poate… că e prea mult pentru el.

Am simțit cum tot ce am construit se prăbușește într-o secundă. Ani de zile am muncit peste program ca să le fie bine. Am renunțat la ieșiri cu prietenele, la vacanțe, la orice vis personal. Am avut grijă de părinții lui când s-au îmbolnăvit, am pus mereu nevoile lor înaintea mea. Și acum? Acum eram doar un obstacol în calea fericirii lor.

— Sorin, te rog… Nu acum… Nu după tot ce am trecut împreună…

El a oftat și a ridicat din umeri:

— Nu mai pot, Maria. Ești mereu obosită, mereu bolnavă, mereu nemulțumită. Vreau să trăiesc și eu.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Ioana s-a ridicat și a trecut pe lângă mine fără să mă privească. Am rămas singură în mijlocul sufrageriei goale, cu ecoul pașilor lor răsunând în urechi.

În zilele următoare am încercat să mă agăț de orice rutină: să gătesc, să fac curat, să sun la serviciu să anunț că nu pot veni. Dar nimeni nu părea să observe lipsa mea. Sora mea, Camelia, mi-a spus la telefon:

— Maria, trebuie să te aduni! Nu poți sta așa la nesfârșit. Oamenii pleacă, asta e viața.

Dar cum să te aduni când tot ce ai iubit te-a părăsit? Cum să găsești putere când ai dat totul și ai rămas cu mâinile goale?

Într-o seară, după ce am stat ore întregi privind tavanul, am decis să ies din casă. Am mers fără țintă pe străzile pustii ale orașului nostru mic din Moldova. M-am oprit la biserica din cartier și m-am așezat pe o bancă. O bătrână s-a apropiat de mine și mi-a zâmbit blând:

— Ești bine, draga mea?

Nu știu ce m-a apucat, dar i-am povestit totul: despre boală, despre plecarea familiei, despre golul din sufletul meu.

— Știi ce mi-a spus mie preotul când mi-a murit bărbatul? Sufletul nu moare niciodată dacă îl hrănești cu speranță. Poate că ai nevoie să te regăsești pe tine însăți.

Vorbele ei au fost ca o lumină slabă într-o cameră întunecată. În zilele următoare am început să fac lucruri mici pentru mine: am citit o carte pe care o lăsasem uitată pe raft de ani de zile; am mers la coafor; am început să scriu într-un jurnal. La început mă simțeam vinovată – cum să mă bucur eu când familia mea suferă? Dar apoi am realizat că ei nu sufereau – ei își vedeau de viață fără mine.

Într-o zi, Ioana m-a sunat:

— Mamă… Poți să mă ajuți cu ceva bani? Am rămas în urmă cu chiria.

Am simțit un nod în gât. Ani de zile am fost banca lor de urgență. Acum însă am spus:

— Nu pot, Ioana. Trebuie să te descurci singură acum.

A tăcut câteva secunde.

— Nu te mai interesează de mine?

— Ba da, dar trebuie să înveți să fii pe picioarele tale.

Am închis telefonul tremurând. Pentru prima dată în viață spusesem „nu”.

Au trecut luni până când am început să simt că trăiesc din nou. Am cunoscut oameni noi la clubul de lectură al bibliotecii municipale; am început să merg la plimbări lungi prin parc; uneori mă opream la cafeneaua din colț și ascultam conversațiile altora – oameni simpli, cu probleme simple.

Familia mea nu s-a întors niciodată la fel ca înainte. Sorin s-a recăsătorit cu o femeie mai tânără; Ioana a plecat la București și ne vorbim rar. Dar eu am învățat că nu ești definit de sacrificiile tale sau de cât dai altora – ci de cât poți să-ți oferi ție însăți atunci când toți ceilalți te uită.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Poate dacă aș fi spus „nu” mai devreme… Poate dacă m-aș fi pus pe primul loc înainte ca boala să mă oprească cu forța…

Dar acum știu: uneori e prea târziu pentru schimbare – dar niciodată prea târziu pentru a începe din nou.

Oare câte femei ca mine mai există? Câte dintre noi ne pierdem identitatea pentru familie și rămânem goale când totul se destramă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?