Între două lumi: Copiii mei nu mă lasă să iubesc din nou

— Nu vreau să o văd în casa noastră! Ți-am spus de o mie de ori, tata! Ana, fiica mea de șaisprezece ani, stătea în pragul ușii, cu ochii plini de lacrimi și furie. În spatele ei, Vlad, fratele ei mai mic, se uita la mine cu acea privire pierdută pe care o recunoscusem încă de la divorț: privirea unui copil care nu mai știe unde îi este locul.

Era o seară de noiembrie, ploua mărunt și tot orașul părea să respire aceeași tristețe ca mine. Irina era în bucătărie, încercând să-și ascundă emoțiile sub masca unei femei puternice. Îmi doream să fug, să mă ascund undeva unde nimeni nu ar mai avea nevoie de mine, dar eram prins între două lumi: cea a copiilor mei și cea a iubirii pe care o simțeam pentru Irina.

Totul începuse cu doi ani în urmă, când eu și Camelia, mama copiilor mei, am decis să ne despărțim. Nu mai mergea. Ne certam din orice, iar copiii asistau neputincioși la fiecare ceartă. Am crezut că divorțul va aduce liniște. Dar liniștea nu a venit. Ana a devenit tot mai retrasă, iar Vlad a început să aibă probleme la școală. M-am simțit vinovat, dar am încercat să le fiu aproape.

Apoi a apărut Irina. O cunoșteam din liceu, dar viața ne despărțise. Ne-am reîntâlnit întâmplător la supermarket, printre rafturi cu fructe și legume. Am simțit că pot respira din nou lângă ea. Era caldă, blândă și avea răbdare cu mine. După câteva luni, am decis să-i prezint pe copii. A fost un dezastru.

— Nu e mama noastră! Nu vrem să stăm cu ea! striga Ana ori de câte ori Irina încerca să se apropie.

Vlad era mai tăcut, dar îl vedeam cum se strânge lângă sora lui de fiecare dată când Irina venea la noi acasă. Am încercat să le explic că Irina nu vrea să o înlocuiască pe mama lor, că îi iubesc la fel de mult ca înainte. Dar pentru ei era trădare.

Camelia nu m-a ajutat deloc. Din contră, le spunea copiilor că „tata are altă familie acum”, că „nu-i mai pasă de voi”. Mă simțeam prins într-o capcană fără ieșire.

Într-o seară, după ce copiii au plecat la mama lor, Irina m-a întrebat:

— Sorin, cât timp crezi că poți trăi așa? Între două lumi? Eu te iubesc, dar nu pot fi mereu cea care trebuie să plece când vin copiii tăi.

Am tăcut. Nu aveam răspuns.

A urmat o perioadă în care am încercat totul: consiliere de familie, discuții lungi cu Ana și Vlad, chiar și întâlniri cu Camelia pentru a găsi o cale de mijloc. Nimic nu funcționa. Copiii refuzau să accepte că viața mea merge mai departe.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la mine cu ochii umflați de plâns:

— Dacă te însori cu ea, eu nu mai vin niciodată la tine! Nici eu, nici Vlad!

M-am prăbușit pe canapea. Mi-am pus capul în mâini și am început să plâng. Nu mai plânsesem de față cu copiii mei niciodată. Ana s-a speriat și a fugit în camera ei.

Irina a venit lângă mine și m-a luat de mână:

— Sorin, eu nu vreau să fiu motivul pentru care copiii tăi suferă. Dar nici nu pot trăi mereu în umbra lor.

Am știut atunci că trebuie să aleg. Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am plimbat ore întregi prin orașul ud, fără să știu unde merg. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru copii, la toate momentele în care mi-am pus fericirea pe pauză pentru ei. Dar oare cât timp poți trăi doar pentru alții?

A doua zi dimineață am chemat copiii la o discuție serioasă.

— Vreau să vă spun ceva important. O iubesc pe Irina și vreau să fiu fericit alături de ea. Dar voi sunteți cei mai importanți pentru mine. Dacă nu puteți accepta asta acum, voi amâna nunta. Dar vreau să știți că dragostea mea pentru voi nu se va schimba niciodată.

Ana s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Nu vreau să fii fericit dacă asta înseamnă să suferim noi.

Vlad a început să plângă și s-a lipit de mine:

— Tata, nu pleca…

Irina a auzit totul din hol și a plecat fără un cuvânt. Am rămas singur cu copiii mei și cu un gol imens în suflet.

Au trecut luni de atunci. Încerc să fiu un tată bun și un om corect. Încerc să nu regret decizia luată, dar uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă mi-am sacrificat inutil șansa la fericire.

Poate că timpul va vindeca rănile tuturor. Poate că într-o zi copiii mei vor înțelege că și părinții au dreptul la iubire.

Dar oare cât trebuie să aștepte un părinte ca să fie fericit? Și cine hotărăște ce e corect într-o familie destrămată?