Umbra tăcerii: Dorul unei mame pentru fiica ei pierdută

— Irina, nu mai pot să te las să faci ce vrei! Ai doar optsprezece ani, nu înțelegi ce te așteaptă în lumea asta!
Vocea mea răsuna spart în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Irina, cu ochii ei mari și negri, mă privea ca pe un dușman.
— Nu mai sunt un copil, mamă! Lasă-mă să trăiesc cum vreau eu!
Apoi a trântit ușa și a plecat. Atât de simplu. Atât de definitiv.

De atunci au trecut trei luni. Trei luni în care am trăit fiecare zi ca pe o pedeapsă. Mă trezesc dimineața și primul gând e la ea. Oare unde doarme? Oare are ce mânca? Oare îi e frig? Îmi amintesc cum îi pieptănam părul când era mică, cum îi cântam „Somnoroase păsărele” și cum râdea când îi făceam clătite duminica. Acum, casa e goală. Tăcerea apasă pe pereți, iar telefonul meu e mut ca o piatră.

Am încercat să o sun. De zeci de ori. I-am scris mesaje: „Te rog, sună-mă.” „Mi-e dor de tine.” „Vreau doar să știu că ești bine.” Niciun răspuns. Prietena mea, Lidia, mi-a spus să-i dau timp. Dar timpul doare. Timpul mă face să mă gândesc la toate greșelile mele.

Într-o seară, fratele meu, Costel, a venit la mine. S-a așezat la masă și m-a privit lung.
— Maria, trebuie să accepți că Irina are nevoie să-și găsească drumul.
— Dar dacă drumul ăsta o duce departe de mine? Dacă nu se mai întoarce niciodată?
— Nu poți controla totul. Ai făcut ce-ai putut.

Nu l-am crezut. Mamele nu renunță niciodată. Mamele nu dorm noaptea când copiii lor plâng undeva, departe.

Într-o duminică, am mers la biserică. M-am rugat pentru Irina, pentru sănătatea ei, pentru iertare. Preotul m-a privit cu blândețe când mi-au dat lacrimile la spovedanie.
— Dumnezeu știe ce-i în inima ta, Maria. Roagă-te și pentru tine, nu doar pentru ea.

Dar cum să mă rog pentru mine când tot ce vreau e să-mi aud copilul spunând „mamă”?

Seara, am găsit pe patul Irinei o fotografie veche: noi două la mare, ea cu pălăriuța roz, eu cu zâmbet larg. Am plâns până am adormit cu poza strânsă la piept.

Odată, vecina de la doi, tanti Viorica, m-a întrebat:
— Ce mai face fata ta? Nu am mai văzut-o de mult…
Mi s-a pus un nod în gât. Am mințit:
— E bine… învață mult.
Adevărul era prea greu de spus.

Într-o zi ploioasă de aprilie, am primit un mesaj anonim: „Nu-ți face griji. Sunt bine.” Am știut imediat că e ea. Am început să plâng în mijlocul străzii, fără rușine. Oamenii treceau pe lângă mine și nu știau că inima mea tocmai primise o fărâmă de speranță.

Am început să-i scriu scrisori pe care nu le trimiteam niciodată:
„Dragă Irina,
Îmi pare rău că nu te-am ascultat mai mult. Îmi pare rău că am vrut să fii ca mine și nu te-am lăsat să fii tu însăți. Mi-e dor de tine în fiecare clipă…”

Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit încercând să o protejez prea mult. Poate că dragostea mea a sufocat-o. Poate că frica mea de lume a făcut-o să fugă tocmai spre ea.

Într-o seară târzie, când ploaia bătea în geamuri și eu coseam la lumina slabă a veiozei, am auzit cheia în ușă. Inima mi-a sărit din piept.
Irina a intrat încet, cu ochii roșii și obrajii supți.
— Mamă… pot să stau aici peste noapte?
Am alergat spre ea și am strâns-o în brațe fără să spun nimic. Am simțit cum tremură toată.
— Mi-a fost dor de tine, mamă…
— Și mie… atât de dor…

Nu am întrebat nimic atunci. Doar am stat împreună pe canapea, învelite cu aceeași pătură ca odinioară. Am știut că drumul spre iertare abia începe.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că poate cineva va înțelege durerea unei mame care își pierde copilul nu din cauza morții, ci a tăcerii dintre ei. Cât de greu e să recunoști că ai greșit? Cât de mult trebuie să suferim până găsim calea spre împăcare?

Oare câte mame își țin inima strânsă între două mesaje care nu vin niciodată? Oare cât valorează un simplu „mamă” spus la timp?