Umbra Promisiunilor Nerespectate: Povestea Mariei

— Maria, iar ai uitat să iei pâine! Ți-am spus de dimineață!
Vocea lui Ilie răsuna din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea serii. M-am oprit în hol, cu sacoșele grele atârnându-mi de mâini și cu inima bătându-mi nebunește. Îmi venea să plâng, dar lacrimile nu mai ieșeau de mult. Le-am epuizat în anii în care am sperat că Ilie se va ține de cuvânt, că va renunța la băutură, că va încerca măcar să fie tată pentru Andreea și Vlad.

— Îmi pare rău, Ilie. Am uitat, am avut o zi grea la serviciu…

— Mereu ai scuze! Dacă nu ești în stare să ții minte două lucruri, ce rost mai are?

Am simțit cum mă strâng pereții casei. Era apartamentul nostru din cartierul Titan, cu mobila veche moștenită de la părinții lui Ilie și cu pereții galbeni de la fumul țigărilor lui. Mirosea a dezamăgire și a promisiuni nerespectate.

Andreea, fata noastră de 14 ani, s-a strecurat pe lângă mine, evitând privirea tatălui ei. Vlad, băiatul cel mic, stătea cu ochii în tabletă, prefăcându-se că nu aude nimic. Știam că îi doare. Știam că îi rănesc tăcerile mele și răbufnirile lui Ilie.

În acea seară, după ce copiii s-au retras în camerele lor, m-am prăbușit pe canapea. Am privit în gol minute întregi. M-am întrebat: cum am ajuns aici? Cum am devenit femeia care se teme să respire prea tare ca să nu-l supere pe soț?

Îmi amintesc începuturile noastre. Eram tineri, visători. Ilie era plin de planuri: „O să avem casa noastră la curte, o să mergem la mare în fiecare vară, o să-ți cumpăr mașina aia roșie care-ți place.” Dar anii au trecut și promisiunile s-au transformat în scuze: „Nu avem bani acum”, „Lasă că la anul”, „Nu vezi cât muncesc?”

Adevărul era că Ilie muncea din ce în ce mai puțin și bea din ce în ce mai mult. Eu am devenit stâlpul casei: serviciu la supermarket, teme cu copiii, gătit, spălat, plătit facturi. El venea acasă târziu, uneori agresiv, alteori doar absent.

Într-o zi de martie, când ploua mărunt și gri peste București, am primit un telefon de la școală: Andreea nu venise la ore. Am fugit acasă cu sufletul la gură. Am găsit-o pe Andreea în patul ei, plângând încet.

— Mamă… nu mai pot. Nu vreau să-l mai aud pe tata urlând. Nu vreau să te văd plângând pe ascuns. De ce nu plecăm?

M-a lovit ca un trăsnet întrebarea ei. De ce nu plecăm? Pentru că mi-e frică? Pentru că nu am unde? Pentru că mi-e rușine de ce o să zică lumea? Pentru că încă mai sper că Ilie se va schimba?

În acea noapte am stat trează până târziu. Am făcut liste: pro și contra, bani pe care i-aș putea strânge, rude la care aș putea apela. Am scris și am șters mesaje către sora mea, Ioana: „Pot veni la tine câteva zile?”

A doua zi dimineață, Ilie s-a trezit morocănos. A aruncat o privire spre mine și a zis:

— Ce-ai pățit? Ai fața aia de parcă ai vrea să fugi.

M-am uitat la el drept în ochi pentru prima dată după mult timp:

— Poate chiar asta ar trebui să fac.

A râs batjocoritor:

— Da’ cine te ține? Crezi că te descurci singură?

Am simțit furia crescând în mine ca un val uriaș. Da, mă țin copiii mei. Mă țin anii în care am tras singură pentru toți. Mă ține dorința de a nu-i mai vedea pe Andreea și Vlad crescând cu frica în suflet.

În următoarele zile am început să pun bani deoparte. Am vorbit cu Ioana și ea mi-a spus:

— Maria, vino când vrei. Nu mai sta acolo dacă nu ești fericită.

Dar nu era atât de simplu. Ilie simțea că ceva se schimbă. Era mai atent la fiecare mișcare a mea.

— Ce tot faci cu telefonul? Cu cine vorbești atâta?

— Cu Ioana. Vorbim despre copii.

— Să nu te prind că faci vreo prostie!

Într-o seară, după o ceartă urâtă în care Ilie a spart o farfurie și a urlat la Vlad pentru o notă mică la matematică, am știut că nu mai pot rămâne nici măcar o zi.

Am strâns câteva haine într-o geantă veche și i-am trezit pe copii:

— Plecăm acum. Nu vă uitați înapoi.

Am ieșit pe ușa apartamentului tremurând toți trei. Pe scări am auzit vocea lui Ilie urlând după noi:

— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci!

Nu m-am întors.

Primele zile la Ioana au fost grele. Copiii erau speriați, eu eram epuizată. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit un alt loc de muncă, copiii s-au transferat la altă școală. Nu a fost ușor — au fost nopți în care m-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă i-am condamnat pe copii la o viață fără tată.

Dar într-o dimineață Andreea mi-a spus:

— Mamă… aici e liniște.

Atunci am știut că am ales corect.

Astăzi încă lupt cu fricile mele: dacă voi reuși singură, dacă nu cumva copiii mei vor repeta greșelile mele. Dar mă uit la ei și văd speranță.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc ca mine? Câte își găsesc curajul să plece? Și dacă tu ai fi în locul meu… ai avea puterea să alegi libertatea?