Nu-mi voi abandona fiul. Ce fel de tată aș fi?

— Ieși afară, Vlad! Nu mai am nevoie de tine aici! Și ia-l și pe copilul ăla cu tine, că nu e vina mea că ai făcut prostii la 22 de ani!

Vocea mamei mele, Irina, răsuna ca un tunet în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiti. Era trecut de miezul nopții și afară ningea viscolit. Îl țineam pe Andrei, băiețelul meu de un an, la piept, încercând să-i liniștesc plânsul. Mă uitam la mama, femeia care mă crescuse singură după ce tata ne-a părăsit, și nu-mi venea să cred că spune cuvintele astea. Dar ochii ei erau reci, ca gheața de pe geam.

— Mamă, nu poți să ne dai afară! E copilul tău, nepotul tău! Am nevoie de ajutorul tău… Nu vezi că nu mă descurc singur? am spus cu voce tremurată.

— Nu e problema mea! Ai făcut copil cu fata aia, cu Ana, care nici nu vrea să audă de voi! Să te descurci! Eu nu vreau să cresc încă un copil. M-am săturat!

Am simțit cum mă sufoc. Ana plecase când Andrei avea doar două luni. Spunea că nu e pregătită să fie mamă și că viața la țară o omoară. Nu s-a mai uitat înapoi. De atunci, eu și Andrei am rămas la mila mamei mele, într-o casă veche dintr-un sat uitat de lume din Botoșani. Lucram cu ziua la oameni prin sat, dar banii abia ajungeau pentru lapte praf și scutece.

— Mamă, te rog… Nu am unde să merg! E iarnă! Nu vezi cum ninge? Nu pot să-l scot pe Andrei în frig!

Mama s-a uitat la mine cu o privire pe care n-o voi uita niciodată. Era obosită, încrâncenată, parcă purta pe umeri toate greutățile lumii. Dar nu a cedat.

— Vlad, eu am tras pentru tine destul. Acum e rândul tău să-ți porți crucea. Dacă nu-ți convine, du-te la Ana sau la părinții ei! Sau dormi în gară!

Am ieșit pe hol și m-am sprijinit de perete. Andrei plângea din ce în ce mai tare. Îl legănam mecanic, cu ochii în lacrimi. Ce fel de mamă își aruncă fiul și nepotul în stradă? Ce fel de om devin dacă cedez?

În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, privind la Andrei cum doarme cu pumnișorii strânși. M-am gândit la tata — el a plecat când aveam cinci ani și nu s-a mai întors niciodată. Mi-am jurat atunci că eu nu voi fi ca el.

Dimineața, am încercat să vorbesc din nou cu mama.

— Mamă, hai să găsim o soluție… Poate mă angajez la oraș și vin doar în weekenduri… Poate găsim pe cineva să stea cu Andrei cât sunt eu plecat…

— Nu mă interesează! Să faci ce vrei! Eu nu mai pot!

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Am ieșit afară, cu Andrei în brațe, și am mers la vecina noastră, tanti Maria.

— Vai de capul meu, Vlad! Cum să vă dea afară? Dar ce-ai făcut așa rău?

— Nimic… doar că am avut curajul să-mi cresc copilul singur.

Tanti Maria ne-a primit pentru câteva zile. În sat s-a dus vestea repede: „Irina și-a dat fiul afară cu tot cu copil!” Unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț.

— Ce fel de bărbat ești dacă nu-ți ții familia unită? — mi-a spus nea Costel la magazin.

— Mai bine îl dădeai la orfelinat decât să-l chinui așa! — a șoptit o femeie bătrână.

Dar eu nu puteam renunța la Andrei. Era tot ce aveam pe lume. În fiecare seară îi cântam „Nani, nani” și îi promiteam că nu-l voi lăsa niciodată.

Am încercat să vorbesc cu Ana. I-am dat mesaj după mesaj:

„Andrei are nevoie de tine… Poate putem încerca din nou…”

Răspunsul a venit sec:

„Nu mă mai căuta. Ești doar tu responsabil acum.”

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Dar nu aveam timp de plâns. Trebuia să găsesc o soluție.

Am mers la primărie să cer ajutor social. Doamna secretară s-a uitat lung la mine:

— Tată singur? Asta n-am mai auzit! Unde-i mama copilului?

— A plecat…

— Păi și ce vrei să facem noi?

Am ieșit din birou cu capul plecat. În România, un tată singur e privit ca o ciudățenie sau ca un ratat.

Într-o zi, tanti Maria mi-a spus:

— Vlad, dacă vrei să-ți fie bine copilului, trebuie să pleci din satul ăsta. Aici lumea te va judeca mereu.

Avea dreptate. Am strâns puținele haine într-o geantă veche și am luat trenul spre Iași. Nu aveam unde să stau, dar am găsit un adăpost pentru părinți singuri. Acolo am întâlnit alți oameni ca mine — mame tinere fugite de violență, tați rămași singuri după tragedii.

În fiecare zi mă trezeam devreme și mergeam să caut de muncă. Am găsit ceva la o spălătorie auto. Salariul era mic, dar era un început.

Seara îl luam pe Andrei în brațe și mergeam prin parc. Îl vedeam cum râde când vedea porumbeii sau cum se agață de gâtul meu când îi era frică.

Au trecut luni grele până când am reușit să ne mutăm într-o garsonieră micuță la periferie. Era cald și curat. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit om.

Mama nu m-a sunat niciodată. Nici Ana nu a mai întrebat de Andrei.

Dar într-o seară, când Andrei a făcut febră mare și l-am dus disperat la spital, am simțit din nou frica aceea paralizantă: dacă pățește ceva? Dacă îl pierd? Dacă nu sunt destul de bun?

Doctorița m-a privit blând:

— Ești un tată bun, Vlad. Nu mulți ar fi rămas lângă copil…

M-am uitat la Andrei cum doarme liniștit pe patul alb și mi-au dat lacrimile.

Acum are trei ani și merge la grădiniță. Încerc să-i ofer tot ce pot: dragoste, siguranță și speranță că viața poate fi frumoasă chiar dacă începe greu.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine că am rupt legătura cu mama? Oare va înțelege vreodată cât m-a durut decizia ei? Și câți tați ca mine mai există în România — invizibili, judecați, dar care nu-și abandonează niciodată copiii?