Umbra unei promisiuni: Povestea unui tată și a fiului său în România de azi

— Tata, ai mâncat astăzi? Vocea lui Mihai răsună din telefon, caldă, dar ușor grăbită, ca de obicei. Mă uit la masa goală, unde o felie de pâine uscată și o cană cu ceai rece îmi țin de urât. Înghit în sec și răspund repede, să nu simtă ceva: — Da, măi băiete, am făcut o ciorbă de legume. Bună tare!

Minciuna mi se lipește de buze ca un blestem. Nu-mi place să mint, dar ce altceva să-i spun? Că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere? Că uneori mă culc flămând, doar ca să pot plăti factura la gaz? Mihai e la București, are serviciu bun la o firmă de IT, dar și el se luptă cu ratele și chiria. Nu vreau să-i fiu povară.

Închid telefonul și mă las pe spate în scaunul vechi, care scârțâie a singurătate. Privesc pe geam la blocurile cenușii și la copiii care se joacă printre mașini ruginite. Mă gândesc la vremurile când Mihai era mic și ne jucam împreună în fața blocului. Atunci eram tânăr, aveam serviciu stabil la fabrică și visam că băiatul meu va avea o viață mai bună.

Acum, tot ce am e o pensie de 1.400 de lei și o promisiune veche: „N-o să-ți lipsească nimic niciodată, Mihai!” Dar viața nu ține cont de promisiuni. Soția mea, Maria, s-a stins acum trei ani, iar de atunci casa s-a umplut de tăceri grele. Prietenii s-au risipit și ei, fiecare cu grijile lui.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, primesc un plic galben: „Atenționare! Restanță la întreținere – 600 lei.” Îl ascund repede sub ziarul vechi, ca și cum ar putea dispărea dacă nu-l văd. Seara, Mihai mă sună din nou:

— Tata, vin acasă weekendul ăsta! Am nevoie să stau puțin cu tine.

Inima îmi sare din piept. Bucurie amestecată cu panică. Cum să-l primesc într-o casă rece, cu frigiderul gol? Mă uit la portofel: 70 de lei până la pensie. Mâinile îmi tremură.

A doua zi mă duc la farmacie să-mi iau pastilele pentru inimă. Farmacista, doamna Stela, mă privește cu milă:

— Domnu’ Ion, iar ați luat doar jumătate din rețetă?

— Las’ că mă descurc eu…

Merg acasă cu pași grei. Pe drum mă întâlnesc cu vecina, tanti Viorica:

— Ce faci, Ioane? Te văd cam tras la față…

— E frig, tanti Viorica…

Nu pot să spun adevărul nimănui. Mi-e rușine. Mi-e rușine că am ajuns aici după o viață de muncă cinstită.

În ziua când vine Mihai, mă trezesc devreme și încerc să fac ordine prin casă. Pun o pătură peste canapea să nu se vadă cât e de roasă. Scot din dulap farfuriile bune, pe care le păstrez pentru „ocazii speciale”. Merg la magazinul din colț și cumpăr două pulpe de pui și un kilogram de cartofi pe datorie.

Când îl văd pe Mihai intrând pe ușă, cu zâmbetul lui larg și ochii obosiți, simt cum mi se încălzește sufletul.

— Ce faci, tata? Ai slăbit…

— Eh, bătrânețea…

Îl iau în brațe și încerc să par puternic.

Seara gătim împreună. Mihai povestește despre serviciu, despre colega lui nouă care îl enervează și despre planurile lui de viitor. Eu ascult și râd când trebuie să râd. Dar el mă privește lung:

— Tata… tu chiar ești bine?

Îi evit privirea.

— Da, măi băiete… ce să fie rău?

— Nu știu… Parcă ai ceva pe suflet.

Tac. În mine se dă o luptă între dorința de a-i spune adevărul și frica de a-l dezamăgi.

Noaptea târziu, Mihai găsește plicul cu restanța la întreținere. Îl văd cum îl citește în liniște, apoi vine la mine în bucătărie.

— Tata… De ce nu mi-ai spus?

Mă uit la el ca un copil prins cu minciuna.

— N-am vrut să-ți fac griji… Tu ai viața ta acolo…

Mihai oftează adânc.

— Tata… Eu am nevoie să știu când ai nevoie de ajutor! Nu e rușine să ceri…

Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Mi-e rușine… Am muncit toată viața… Cum să ajung să cer bani propriului meu copil?

Mihai mă ia în brațe strâns.

— Tata… Tu mi-ai dat tot ce ai putut. Acum e rândul meu.

În acea noapte am vorbit mult. Despre Maria, despre visele noastre neîmplinite, despre fricile mele. Mihai mi-a promis că va veni mai des acasă și că vom găsi împreună soluții.

De atunci lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Sărăcia nu dispare doar pentru că ai spus adevărul. Dar între mine și fiul meu s-a născut ceva nou: sinceritatea.

Mă întreb adesea: oare câți tați ca mine trăiesc în tăcere rușinea neajunsurilor? Oare când vom putea vorbi deschis despre greutățile noastre fără teamă că ne pierdem demnitatea?