Umbra tatălui-soțului: Când familia devine povară

— Iar a venit! am șoptit printre dinți, în timp ce ușa de la intrare se deschidea larg, fără niciun anunț prealabil. Gheorghe, tatăl lui Vlad, intra ca la el acasă, cu pași apăsați și privirea aceea evaluatoare care mă făcea să mă simt mereu ca o musafiră în propria bucătărie.

— Sărut mâna, Ioana! Ce-ai mai gătit bun azi? a întrebat el, deja cu capul în frigider.

Am strâns din maxilare și am încercat să-mi păstrez calmul. Vlad era încă la serviciu, iar copiii se jucau în camera lor. Eu rămăsesem singură să gestionez invazia zilnică a socrului meu. Mă uitam cum scoate recipient după recipient, gustă din ciorba de ieri, apoi din friptura pe care o păstrasem pentru cină. Nu mai era nimic sacru în casa noastră.

— Domnule Gheorghe, poate ar fi bine să-l așteptați pe Vlad… am încercat timid.

— Lasă, fată, că știu eu unde țineți totul! N-am nevoie de invitație la copiii mei! a râs el gros, cu gura plină.

M-am retras în sufragerie, încercând să-mi adun gândurile. De luni de zile trăiam același coșmar: tata-soțului meu venea zilnic, fără să sune înainte, fără să întrebe dacă avem chef sau timp de musafiri. Uneori stătea ore întregi, alteori doar cât să golească frigiderul și să plece. La început am crezut că e doar o fază, că poate se simte singur după ce a rămas văduv. Dar cu timpul, prezența lui constantă a început să ne afecteze pe toți.

Seara, când Vlad a ajuns acasă, l-am tras deoparte.

— Vlad, nu mai pot. Tata vine zilnic, mănâncă tot ce gătesc și nici măcar nu întreabă dacă e în regulă. Copiii sunt deranjați, eu nu mai am intimitate… Nu mai e casa noastră!

Vlad a oftat și s-a uitat în jos.

— Știu, Ioana… Dar ce vrei să fac? E tata. E singur. Dacă îl refuzăm, o să sufere.

— Dar noi? Noi nu suferim? Am început să plâng fără să vreau. Simt că nu mai contez deloc în ecuația asta.

Vlad m-a luat în brațe, dar am simțit că nu mă ascultă cu adevărat. Pentru el era mai simplu să evite conflictul decât să-i spună tatălui lui că trebuie să respecte niște limite.

A doua zi dimineață, am găsit frigiderul gol. Gheorghe venise și plecase înainte să mă trezesc. Copiii au început să plângă că nu mai aveau iaurtul preferat pentru micul dejun. M-am simțit neputincioasă și furioasă.

Am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, nu mai pot! Tata lui Vlad vine zilnic și ne golește frigiderul. Vlad nu vrea să-i spună nimic. Ce să fac?

Mama a oftat la capătul firului.

— Ioana, știi cum sunt bărbații… Dar trebuie să-ți aperi casa! Dacă nu pui tu limitele, nimeni nu o va face pentru tine.

În ziua aceea am decis că trebuie să vorbesc direct cu Gheorghe. Când a venit din nou, l-am întâmpinat la ușă.

— Domnule Gheorghe, aș vrea să vorbim puțin.

S-a uitat mirat la mine.

— Ce s-a întâmplat?

— Vreau doar să vă rog… Să ne sunați înainte să veniți. Și… poate să nu mai deschideți frigiderul fără să întrebați. Avem nevoie de puțină intimitate și ordine în casă.

A tăcut câteva secunde lungi. Apoi s-a încruntat.

— Adică mă dai afară? Asta vrei? Să nu mai vin la copiii mei?

— Nu… Nu asta spun. Doar că avem nevoie de spațiu. Și copiii au nevoie de rutina lor…

A dat din mână a lehamite și a plecat trântind ușa. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote.

Seara, Vlad a venit acasă nervos.

— Ce i-ai spus lui tata? A zis că l-ai dat afară ca pe un câine!

— Vlad! Nu l-am dat afară! I-am cerut doar să ne respecte spațiul! Nu vezi că nu mai avem liniște?

— Ești prea dură cu el! E bătrân și singur!

— Dar eu? Eu nu contez?

A urmat o ceartă lungă. Copiii s-au ascuns în camera lor. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am simțit vinovată și totodată trădată de soțul meu.

Zilele următoare Gheorghe n-a mai venit deloc. Casa era liniștită, dar Vlad era distant și rece cu mine. Copiii întrebau mereu unde e bunicul lor. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: una a datoriilor față de familie și alta a nevoii mele de intimitate și respect.

Într-o seară am găsit un bilet sub ușă: „Nu vreau să vă deranjez. Dacă nu mă mai vreți, n-o să mai vin.”

Am citit rândurile acelea de zeci de ori. M-am simțit cumplit de vinovată. Dar știam că nu puteam continua așa. Am vorbit din nou cu Vlad.

— Vlad, trebuie să găsim o soluție împreună. Nu vreau ca tata să sufere, dar nici noi nu putem trăi sub presiune continuu. Poate îl invităm la masă într-o zi stabilită pe săptămână? Sau îl ajutăm să-și găsească un hobby?

Vlad m-a privit lung și pentru prima dată am văzut în ochii lui înțelegere.

— Ai dreptate… N-am vrut să te rănesc. Hai să vorbim cu tata împreună.

A doua zi am mers amândoi la Gheorghe acasă. L-am găsit stând singur la masă, cu televizorul pornit pe mut.

— Tata… Ne pare rău dacă te-am făcut să te simți neiubit sau nedorit. Dar avem nevoie de puțin spațiu acasă. Hai să stabilim împreună când vii la noi și poate facem ceva special cu copiii…

Gheorghe a oftat greu.

— Am rămas singur după ce s-a dus mama voastră… Nu știu ce să fac cu mine. Mi-e dor de familie…

L-am îmbrățișat atunci pe bătrân pentru prima dată sincer și fără resentimente.

Acum avem o zi pe săptămână când Gheorghe vine la noi și gătim împreună cu copiii. Nu e perfect, dar e un început spre echilibru.

Mă întreb însă: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria viață? Oare câți dintre noi trăim cu această vinovăție tăcută? Voi cum ați proceda?