Când liniștea casei ascunde furtuni: Povestea unei bunici și a secretelor de familie

— Mamă, trebuie să te rog ceva… vocea Irinei tremura, iar ochii îi fugeau spre podea. Era ora șapte dimineața, iar eu tocmai turnam lapte peste fulgii de porumb ai lui Vlad, nepotul meu de șase ani.

— Ce s-a întâmplat, Irina? Nu-mi place cum arăți, i-am spus, încercând să nu las îngrijorarea să-mi iasă în voce.

— Trebuie să merg la spital. Azi. Nu e nimic grav, doar niște analize, dar mă țin câteva zile. Poți să stai cu Vlad?

Am dat din cap fără să clipesc. Era normal să fiu acolo pentru ea. Dar ceva în felul în care își strângea mâinile și evita să mă privească m-a făcut să simt că nu-mi spune totul. Am încercat să nu insist. Poate era doar obosită.

Când a plecat, Vlad s-a lipit de mine cu toată forța copilăriei lui. — Bunico, mama vine repede înapoi? — Da, puiule, vine cât ai zice „peste”. Dar în sufletul meu simțeam o neliniște care nu mă lăsa să respir.

Primele două zile au trecut greu. Vlad era agitat, întreba mereu de mama lui, iar eu încercam să-l liniștesc cu povești și prăjituri. Într-o seară, după ce l-am culcat, am găsit pe masa din sufragerie o scrisoare mototolită. Era adresată Irinei, dar curiozitatea m-a învins. Am citit-o tremurând.

„Irina,
Știu că nu vrei să mai vorbim, dar nu pot să stau departe de Vlad. E și copilul meu, chiar dacă tu ai ales altceva. Te rog, lasă-mă să-l văd măcar o dată.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Cine era acest bărbat? Irina nu mi-a spus niciodată că ar fi avut probleme cu soțul ei, Radu. Sau… poate nu era vorba despre Radu? Am început să-mi pun întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată despre fiica mea.

A doua zi am sunat-o pe Irina la spital. — Mamă, totul e bine? — Da, mamă, doar niște analize mai complicate… Nu te îngrijora.

Am vrut să-i spun despre scrisoare, dar ceva m-a oprit. Poate nu era momentul.

Seara, Vlad a început să plângă înainte de culcare. — Mi-e dor de tata… De ce nu vine niciodată?

M-am blocat. — Tata e plecat cu serviciul, nu-i așa? — Nu… Tata nu mai vine niciodată. Așa a zis mama.

Atunci am înțeles că nu știam nimic despre viața Irinei din ultimii ani. M-am simțit vinovată că am fost atât de ocupată cu problemele mele încât n-am observat suferința ei.

În ziua următoare, a venit la ușă o femeie necunoscută. S-a prezentat ca fiind vecina Irinei de la bloc. — Doamnă Maria, știți că Irina are nevoie de ajutor? Am văzut-o plângând de atâtea ori…

Am invitat-o în casă și am aflat că Irina trecea printr-un divorț urât cu Radu, care o amenințase că îi va lua copilul dacă nu accepta anumite condiții. Nimeni din familie nu știa nimic. Irina alesese să tacă.

Când s-a întors acasă din spital, Irina era palidă și slăbită. Am îmbrățișat-o strâns și am întrebat-o direct:

— De ce nu mi-ai spus nimic?

A izbucnit în plâns. — N-am vrut să te împovărez… Știu cât te-ai chinuit cu tata când eram mică și n-am vrut să repeți povestea cu mine.

Am simțit cum mă apasă toate greșelile trecutului. Poate că tăcerea noastră de atunci a făcut-o pe Irina să creadă că trebuie să sufere singură.

— Nu ești singură, i-am spus printre lacrimi. Niciodată n-ai fost.

În acele zile am stat mult de vorbă. Am aflat despre certurile cu Radu, despre frica ei că va pierde totul, despre nopțile nedormite și despre cât de greu îi era să fie mamă singură într-o lume care judecă fără milă.

Vlad ne privea pe amândouă și parcă înțelegea mai mult decât ar fi trebuit pentru vârsta lui.

Acum mă uit la Irina și la Vlad și mă întreb: oare câte mame și bunici trăiesc cu sentimentul că nu-și cunosc copiii? Cât de mult rău face tăcerea într-o familie? Dacă aș fi întrebat mai des „Ești bine?”, oare povestea noastră ar fi fost alta?