„Maria, vino la o cafea!” – Când fosta mea soacră a reapărut în viața mea, totul s-a schimbat

— Maria, vino la o cafea! Am ceva să-ți spun…

Vocea doamnei Stancu răsuna în receptor cu o notă de insistență pe care nu o mai auzisem de ani buni. Era o după-amiază ploioasă de noiembrie, iar eu tocmai mă pregăteam să mă adâncesc în rutina mea de după serviciu, când telefonul a sunat. Am recunoscut numărul imediat, dar am ezitat câteva secunde înainte să răspund. Ce putea să vrea de la mine după tot ce s-a întâmplat?

— Bună ziua, doamnă Stancu… am răspuns, încercând să-mi maschez tremurul vocii.

— Maria, nu vreau să te deranjez prea mult, dar… te rog, vino la mine. E important.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De când divorțasem de Mihai, fiul ei, nu mai vorbisem deloc. Trecuseră trei ani de atunci, trei ani în care fiecare dintre noi încercase să-și refacă viața pe cont propriu. Dar trecutul nu se lasă niciodată uitat cu adevărat.

Am ajuns la apartamentul ei din cartierul Drumul Taberei cu inima cât un purice. Blocul era același, scara mirosea la fel a var și a vechi, iar ușa apartamentului era deschisă larg, ca și cum mă așteptase dintotdeauna.

— Intră, Maria! Hai, nu sta pe gânduri…

Doamna Stancu era neschimbată: aceeași privire pătrunzătoare, aceeași ținută impecabilă. M-a poftit în sufragerie și mi-a turnat cafea într-o ceașcă veche, cu margini aurii. Am stat față în față câteva clipe fără să spunem nimic. Simțeam cum fiecare secundă apasă greu între noi.

— Știu că nu te-ai așteptat să te sun… a început ea, evitându-mi privirea. Dar nu mai pot să dorm noaptea. Sunt atâtea lucruri pe care nu le-am spus… și cred că și tu ai ceva pe suflet.

Am oftat adânc. Avea dreptate. Încă mă bântuiau certurile din ultimii ani de căsnicie cu Mihai, reproșurile ei subtile, felul în care mă făcea să mă simt mereu insuficientă pentru fiul ei. Dar și eu greșisem. Poate că nu am avut curajul să-i spun niciodată cât de mult m-au durut cuvintele ei.

— Poate că ar fi trebuit să vorbim mai demult… am spus încet. Dar niciodată nu am știut cum să încep.

Ea a zâmbit trist.

— Știi, Maria… după ce ai plecat, Mihai s-a schimbat mult. Nu mai e băiatul vesel pe care-l știam. Și eu… m-am gândit mult la tot ce s-a întâmplat între noi. Poate că am fost prea aspră cu tine. Poate că am vrut prea mult ca totul să fie perfect pentru el.

Lacrimile mi-au urcat în ochi fără să vreau.

— Nu era nevoie să fie perfect… doar să fim lăsați în pace să ne găsim drumul. Dar mereu am simțit că nu sunt destul pentru voi.

A oftat și ea, privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă.

— Știi ce e cel mai greu? Să recunosc că am greșit. Că am pierdut nu doar o noră, ci și o prietenă. M-am obișnuit atât de tare să controlez totul încât am uitat să ascult.

Am tăcut amândouă o vreme. În bucătărie se auzea ceasul ticăind monoton. Am simțit nevoia să spun ceva ce nu avusesem curaj niciodată:

— Știi… când Mihai a început să vină târziu acasă și să nu mai vorbească cu mine, am crezut că e vina mea. Că nu sunt destul de bună soție. Dar apoi mi-am dat seama că eram doi străini sub același acoperiș. Și că poate nici el nu știa cum să se descurce cu presiunea asta…

Doamna Stancu a dat din cap încet.

— L-am crescut singură după ce tatăl lui a murit. Poate că am pus prea mult pe umerii lui… și pe ai tăi. Dar știi ce mă doare cel mai tare? Că nu am apucat niciodată să-ți spun că te-am admirat pentru răbdarea ta. Chiar dacă nu părea.

Am simțit cum mi se rupe un nod din piept. Ani de zile am trăit cu impresia că nu sunt văzută decât ca o povară pentru familia lor.

— Mulțumesc… am șoptit abia auzit.

Apoi tăcerea s-a lăsat din nou între noi, dar era altfel — mai caldă, mai blândă.

— Maria… crezi că ai putea să mă ierți? Pentru toate lucrurile pe care le-am spus sau pe care le-am lăsat nespuse?

M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată o femeie obosită, vulnerabilă, care își dorea doar liniște.

— Nu știu dacă pot uita totul… dar cred că pot încerca să iert. Pentru mine, pentru Mihai… și poate chiar pentru tine.

A zâmbit printre lacrimi și mi-a strâns mâna peste masă.

— Poate că nu vom fi niciodată ca înainte… dar mă bucur că ai venit azi.

Am plecat de la ea cu sufletul mai ușor, dar cu multe întrebări în minte. Oare câte familii din România trăiesc cu astfel de răni nespuse? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne privim unii pe alții cu adevăr și blândețe?

Poate că iertarea începe atunci când avem curajul să spunem ce ne doare cu adevărat. Voi ce ați face dacă trecutul v-ar bate la ușă într-o zi ploioasă?