Când mândria și familia se ciocnesc: Povestea unei independențe câștigate cu lacrimi

— Nu pot să cred că iar discutăm despre asta, Maria! a izbucnit Darius, trântind ușa bucătăriei. Mirosea a ceapă prăjită și a nervi întinși la maximum. Eu stăteam la masă, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, încercând să-mi adun curajul să-i spun ce hotărâsem cu mama.

— Darius, nu avem de ales. Chiria ne sufocă, salariile nu ne ajung nici pentru strictul necesar. Mama are spațiu, vrea să ne ajute… am încercat să-i explic, dar vocea mi s-a frânt la jumătatea frazei.

El s-a uitat la mine cu ochii aceia negri, încăpățânați, pe care îi iubisem atât de mult cândva. — Nu vreau să trăiesc ca un copil, sub ochiul mamei tale. Avem o familie, Maria! Trebuie să ne descurcăm singuri!

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea a copilului care vrea să-și liniștească mama și cea a femeii care vrea să-și protejeze bărbatul. Mama, Elena, era mereu acolo, cu sfaturi, cu grijă, cu mâncare caldă și reproșuri mascate sub zâmbete calde.

— Maria, dragă, nu vreau să vă văd chinuiți. La mine aveți tot ce vă trebuie. Nu e rușine să ceri ajutorul familiei, mi-a spus ea într-o seară, când stăteam pe balconul apartamentului ei din Drumul Taberei. Blocurile gri se întindeau ca niște soldați obosiți sub cerul portocaliu.

— Dar Darius nu vrea… E mândru. Și eu… și eu vreau să avem casa noastră, i-am răspuns, cu lacrimi în ochi.

Mama a oftat adânc. — Mândria nu ține de foame, Maria. Și nici nu încălzește iarna.

A doua zi, Darius a venit acasă mai devreme. Avea o hârtie mototolită în mână — era preavizul de la serviciu. Firma la care lucra ca inginer restructura posturi. Am simțit cum lumea mea se prăbușește.

— Ce facem acum? am întrebat șoptit.

— Ne descurcăm! Nu mergem la maică-ta! a răspuns el, dar vocea îi tremura.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Eu mergeam la muncă la supermarket, făceam ture duble ca să acopăr facturile. Darius căuta de lucru pe internet, trimitea CV-uri și se închidea în dormitor ore întregi. Seara, stăteam amândoi pe canapea, cu ochii în gol, fiecare pierdut în propriile griji.

Într-o duminică dimineața, mama a venit neanunțată cu o sacoșă plină de mâncare. — Nu puteam să stau liniștită știind că vă e greu! a spus ea, intrând ca o furtună în bucătărie.

Darius s-a ridicat brusc de la masă. — Mulțumim, doamnă Elena, dar nu e nevoie… Ne descurcăm!

Mama l-a privit lung. — Darius, știu că e greu să accepți ajutorul. Dar familia e pentru momentele astea. Nu suntem străini!

După ce a plecat mama, am izbucnit în plâns. — De ce trebuie să fie totul atât de greu? De ce nu putem fi și noi ca ceilalți?

Darius m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp. — Pentru că noi suntem noi, Maria. Și poate că trebuie să învățăm să cerem ajutorul când nu mai putem…

Am decis atunci să acceptăm oferta mamei. Ne-am mutat în camera mea din copilărie, printre postere vechi și miros de naftalină. La început a fost liniște. Mama gătea pentru noi, eu mergeam la muncă, Darius făcea voluntariat la o fundație până găsea ceva plătit.

Dar după câteva săptămâni au început conflictele mici: mama intra fără să bată la ușă; Darius se simțea invadat; eu eram prinsă la mijloc.

— Maria, spune-i mamei tale să nu mai intre peste noi! Nu mai sunt copil! mi-a spus el într-o seară.

— E casa ei… Ce vrei să fac? am răspuns eu obosită.

— Vreau doar puțină intimitate!

Într-o zi am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat?

— Simt că nu mai sunt bună de nimic… Că vă deranjez… Poate ar fi mai bine să plecați…

M-am simțit sfâșiată între două iubiri: cea pentru mama și cea pentru soțul meu. Am încercat să le împac pe amândoi, dar fiecare zi aducea noi frustrări.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între Darius și mama pe tema cine spală vasele, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit acceptând ajutorul mamei sau dacă nu cumva greșeala era că nu am avut curajul să riscăm mai mult pe cont propriu.

După câteva luni tensionate, Darius a găsit un nou loc de muncă. Am strâns bani și ne-am mutat într-o garsonieră micuță, dar doar a noastră. Mama a rămas singură în apartamentul mare și uneori mă sună plângând că îi e dor de mine.

Acum stau pe canapeaua noastră veche și mă gândesc: oare cât costă independența? Merită liniștea noastră prețul lacrimilor celor dragi? Sau poate că adevărata maturitate e să știm când să cerem ajutorul și când să spunem „ajunge”? Ce credeți voi?