Umbra Trădării: Povestea Mea dintr-un Sat Românesc

— Nu-mi spune că nu știai, Ilinca! Ți-ai văzut vreodată tatăl cu adevărat în ochi?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul paharelor trântite pe masă. Era o seară de iarnă, cu viscol la geam și liniște apăsătoare în casă. Eu stăteam în prag, cu mâinile strânse pe lângă corp, simțind cum lumea mea se destramă.
— Mamă, te rog… nu mai țipa, am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut în zgomotul furtunii de afară.

Tata, Viorel, stătea cu capul plecat, privirea fixată în podeaua de scândură. Nu mai era omul puternic pe care-l știam din copilărie, cel care mă lua pe umeri la săniuș sau mă învăța să pescuiesc pe malul Oltului. Acum era doar un bărbat micșorat de vină și rușine.

— De cât timp? a întrebat mama, cu glasul tăios ca o lamă.
— De aproape un an… a răspuns tata, abia auzit.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din corp. Un an! Un an în care am trăit într-o minciună. Un an în care am râs la mesele de duminică, am mers împreună la biserică, am sărbătorit Crăciunul ca o familie fericită. Totul era o farsă.

A doua zi, satul deja știa. La magazinul lui tanti Florica, femeile șușoteau când intram. La școală, colegii mă priveau cu milă sau curiozitate. Nimeni nu spunea nimic direct, dar simțeam privirile ca niște ace în ceafă.

— Ilinca, nu e vina ta, mi-a spus profesoara de română, doamna Lupu, într-o pauză. Dar nu puteam să cred asta. Mă simțeam vinovată pentru că nu am văzut semnele, pentru că nu am făcut nimic să opresc totul.

Acasă era și mai rău. Mama plângea nopți întregi, iar tata dormea pe canapea. Fratele meu mai mic, Radu, se ascundea în camera lui și asculta muzică tare ca să nu audă certurile. Eu încercam să fiu liantul dintre ei, dar mă simțeam sfâșiată.

Într-o seară, după ce mama a aruncat farfuria cu ciorbă spre tata și a spart-o de perete, am fugit afară în zăpadă. Am mers până la podul peste râu și am urlat cât m-au ținut plămânii. De ce ni se întâmplă nouă asta? Ce-am făcut să merităm?

A doua zi dimineață, tata a plecat. N-a spus nimic. Doar a lăsat un bilet: „Îmi pare rău. Nu pot să repar ce-am stricat.”

Mama s-a prăbușit pe podea și a plâns ore întregi. Eu am rămas nemișcată lângă ușă, cu biletul mototolit în palmă. Radu a ieșit din cameră și m-a întrebat:
— O să ne mai întoarcem vreodată la normal?
Nu am știut ce să-i răspund.

Au trecut luni de zile. Mama s-a angajat la brutăria din sat și venea acasă obosită și tăcută. Eu aveam grijă de Radu și încercam să țin casa în ordine. Tata ne suna uneori, dar mama nu voia să vorbească cu el. Eu îi răspundeam scurt:
— Suntem bine.
Dar nu eram bine.

Într-o zi, l-am văzut pe tata pe stradă cu o femeie blondă din satul vecin. M-a văzut și el și a vrut să vină spre mine, dar am fugit. Am plâns ore întregi în pădurea din spatele casei.

Prietenii mei au început să se îndepărteze. Unii părinți le-au interzis să mai vină la mine acasă. „Nu e bine să te bagi în familia lor”, am auzit-o pe tanti Maria spunând fiicei ei.

Am început să mă întreb cine sunt eu fără familia mea unită. Cine sunt eu dacă tata nu mai e eroul meu? Dacă mama nu mai poate zâmbi? Dacă fratele meu nu mai vorbește cu nimeni?

Într-o seară, mama m-a luat de mână și mi-a spus:
— Ilinca, trebuie să mergem mai departe. Pentru tine și pentru Radu. Nu putem trăi mereu în trecut.
Am dat din cap, dar inima mea era încă plină de furie și durere.

La liceu, am început să scriu poezii despre ce simțeam. Doamna Lupu le-a citit și mi-a spus:
— Scrisul te poate vindeca, Ilinca. Nu-ți fie rușine de ce simți.
Am început să cred că poate există speranță.

După un an, tata a venit acasă de Crăciun. A stat în prag cu ochii roșii și vocea tremurândă:
— Pot intra?
Mama s-a uitat la mine și la Radu. Am dat din cap încet.
A fost o seară ciudată, plină de tăceri și priviri furișe. Dar pentru prima dată după mult timp am râs toți trei la o glumă spusă de Radu.

Nu știu dacă pot ierta cu adevărat trădarea tatălui meu. Nu știu dacă familia noastră va mai fi vreodată întreagă. Dar am învățat că uneori trebuie să mergi mai departe chiar dacă sufletul îți sângerează.

Oare câți dintre noi trăim cu răni ascunse sub zâmbete? Oare putem vreodată ierta cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu durerea?