Sunt o povară pentru copiii mei? Lupta mea pentru un loc în familie după 67 de ani

— Mamă, nu cred că e o idee bună să te muți la noi. Avem și noi problemele noastre, nu ne-am descurca… — vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună în telefon ca o sentință. Mă uit la perdeaua galbenă din sufragerie, aceeași de când era ea copil, și simt cum mi se strânge inima. Nu știu dacă să plâng sau să mă prefac că nu doare.

Am 67 de ani și, de când a murit Mihai, soțul meu, casa asta e prea mare și prea tăcută. Am două fete: Ioana și Cristina. Amândouă au familiile lor, copiii lor, grijile lor. Încerc să nu le deranjez prea des, dar uneori tăcerea din jurul meu e atât de apăsătoare încât mi-aș dori să aud chiar și o ceartă de-a lor, doar să simt că aparțin cuiva.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am strâns curajul să le spun că mi-e greu singură. Că uneori uit dacă am închis aragazul sau dacă am luat pastilele. Că mi-e frică să nu cad și să nu mă găsească nimeni zile întregi. Ioana a oftat la telefon, iar Cristina a tăcut mult timp înainte să spună:

— Mamă, poate ar trebui să te gândești la un azil… Sunt locuri frumoase acum, nu ca pe vremuri.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras pământul de sub picioare. Eu, care am crescut două fete singură cât Mihai era plecat cu serviciul, eu care am muncit la două joburi ca să le dau tot ce au avut nevoie… Acum sunt o povară? Un bagaj pe care îl pasezi altcuiva?

Am încercat să nu le arăt cât mă doare. Am zâmbit la telefon și am spus că mă mai gândesc. Dar după ce am închis, am plâns în pernă ca un copil. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Dacă am fost prea severă sau prea distantă când erau mici. Dacă le-am cerut prea mult sau prea puțin.

A doua zi, Cristina a venit pe la mine cu nepoțica ei, Mara. Mara a alergat prin casă, a tras de perdea și a râs cu poftă. Cristina s-a uitat la mine cu ochii obosiți:

— Mamă, nu vreau să crezi că nu te iubim. Dar viața e grea… Și cu serviciul, și cu copiii… Nu știu cum am putea avea grijă și de tine cum trebuie.

— Nu vreau să vă fiu povară, am spus încet.

— Nu e vorba de asta… Dar nici tu nu ai vrea să te vezi certându-ne zilnic din cauza spațiului sau a banilor.

Am dat din cap și am zâmbit amar. În seara aceea am stat mult pe gânduri. Am scos cutia cu poze vechi și m-am uitat la ele: eu tânără, ținând-o pe Ioana în brațe; Mihai râzând la masa din bucătărie; fetele alergând prin curte. Unde s-a dus timpul? Cum am ajuns aici?

În zilele următoare am început să mă simt tot mai mică în propria casă. Vecina mea, tanti Lenuța, a venit într-o zi la cafea.

— Și pe mine m-au trimis copiii la azil, dragă. Dar n-am vrut! Mi-am găsit prietene aici pe scară, mergem împreună la piață, la biserică… Nu-i ușor, dar nici să stai cu ei nu-i mereu bine. Se ceartă, te simți în plus…

Am ascultat-o și m-am gândit: poate nu sunt singura care simte asta. Poate e ceva ce se întâmplă peste tot: copiii cresc, au viețile lor, iar noi rămânem undeva la margine.

Într-o duminică am mers la biserică și m-am rugat să găsesc liniște. Preotul a vorbit despre iertare și despre acceptare. M-am întrebat dacă pot să accept că nu mai sunt centrul universului fetelor mele. Dacă pot să iert faptul că mă simt abandonată.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Am stat pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am adus aminte de copilăria mea la țară, când bunica stătea cu noi până la sfârșitul vieții. Atunci era normal ca bătrânii să rămână în familie. Acum totul s-a schimbat.

A doua zi am sunat-o pe Cristina:

— Mamă, cred că ai dreptate. Poate ar trebui să încerc să-mi fac prieteni aici, să ies mai des din casă… Nu vreau să vă forțez să mă luați cu voi dacă nu puteți.

Cristina a oftat ușurată:

— Mamă, te iubim! Dacă ai nevoie de ceva, suntem aici. Dar cred că e mai bine așa pentru toți.

Am început să merg la clubul pensionarilor din cartier. La început mi-a fost greu — eram timidă, parcă toți se cunoșteau între ei. Dar încet-încet am început să vorbesc cu doamna Maria, cu domnul Gheorghe care povestea mereu bancuri vechi… Am început să râd din nou.

Totuși, serile sunt cele mai grele. Atunci când liniștea apasă cel mai tare și mă întreb dacă am făcut bine că nu am insistat mai mult cu fetele mele. Dacă poate ar fi trebuit să lupt mai mult pentru un loc în casa lor — sau dacă e mai bine așa.

Uneori mă gândesc: oare chiar suntem o povară pentru copiii noștri? Sau doar societatea ne face să credem asta? Poate că fiecare generație trebuie să-și găsească drumul spre liniște altfel decât cea dinainte…

Voi ce credeți? Cum ați găsi liniștea când familia pare că se îndepărtează? Oare chiar suntem datori să ne sacrificăm mereu pentru ceilalți sau avem dreptul la propriul nostru colț de fericire?