Umbra dintre noi: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica și nepoata

— Nu vreau să te mai văd, mamă! Ai nevoie de ajutor, nu de o familie!
Cuvintele Ioanei mi-au răsunat în minte ca un ecou spart, în timp ce ușa se trântea cu putere în urma ei. M-am prăbușit pe canapea, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Era a treia oară în luna aceea când încercam să vorbesc cu ea, să-i explic, să-i spun că nu sunt nebună, că doar trec printr-o perioadă grea. Dar pentru ea nu mai conta. Pentru Ioana eram doar o povară, o femeie dezechilibrată care îi strica liniștea.

Totul a început după ce soțul meu, Doru, a murit. Am rămas singură într-un apartament prea mare și prea tăcut. Prietenele mele se îndepărtaseră, iar Ioana era ocupată cu serviciul și cu Ana, fetița ei de patru ani. Într-o zi am simțit că nu mai pot respira. Am început să am atacuri de panică, să mă tem de orice zgomot din casă, să mă gândesc obsesiv la moarte. Am încercat să-i spun Ioanei cât de greu îmi este.

— Mamă, trebuie să fii puternică! Toți trecem prin pierderi. Nu pot să vin mereu la tine, am și eu viața mea!
— Ioana, nu cer decât să mă asculți…
— Nu pot! Nu mai pot!

Așa au început certurile. Eu insistam să vină la mine, ea mă refuza tot mai rece. Într-o zi am sunat-o de zeci de ori. Nu mi-a răspuns. Am mers la grădinița Anei, doar ca să o văd câteva minute. Educatoarea m-a privit ciudat când am stat la poartă, așteptând să iasă Ana. Când Ioana a aflat, a venit furioasă la mine.

— Ce cauți acolo? Vrei să mă faci de râs? Să creadă lumea că ești nebună?
— Vreau doar să-mi văd nepoata…
— Nu ai voie! Nu cât timp refuzi să te tratezi!

Adevărul e că nu voiam să merg la psiholog. Mi se părea rușinos. Ce-ar fi zis vecinii dacă ar fi aflat? Dar Ioana insista: „Dacă nu mergi la terapie, nu-ți mai vezi nepoata!”

Am cedat într-un final și am mers la un cabinet din cartier. Psiholoaga era tânără și blândă. M-a ascultat mult timp fără să mă judece. Mi-a spus că nu sunt nebună, că doar sufăr de anxietate și depresie după pierderea lui Doru. Mi-a recomandat tratament și terapie de grup. Dar când i-am spus Ioanei că merg la psiholog, nu a părut impresionată.

— E prea târziu! Ai făcut-o pe Ana să plângă! Îți e frică de orice, nici nu poți sta cu ea singură! Cum să am încredere în tine?

Am plâns zile întregi după acea discuție. Îmi lipsea Ana enorm. Îmi aminteam cum venea la mine cu părul ciufulit dimineața și mă ruga să-i fac clătite. Cum dansam împreună pe muzică veche sau cum îi citeam povești înainte de culcare. Acum nu mai aveam voie nici măcar să-i trimit un cadou.

Vecina mea, tanti Lenuța, încerca să mă încurajeze:
— Lasă, Mariana, copiii sunt răi la nervi. O să-i treacă!
Dar timpul trecea și nimic nu se schimba.

Într-o zi am primit o scrisoare recomandată: „Vă informăm că sunteți restricționată de la orice contact cu minora Ana Popescu până la noi ordine.” Era semnată de avocatul Ioanei. Am simțit că mi se rupe sufletul.

Am început să mă izolez tot mai mult. Mergeam doar la piață și la terapie. În grupul de suport am întâlnit alte femei ca mine: Maria, care nu-și mai vedea băiatul plecat în Anglia; Viorica, care fusese acuzată pe nedrept că și-a bătut nepotul. Toate aveam același dor: să fim din nou aproape de cei dragi.

Într-o zi, la terapie, am avut curajul să spun cu voce tare:
— Mi-e dor de fata mea și de nepoata mea. Mi-e frică că n-o să le mai văd niciodată.
Maria m-a strâns de mână:
— Să nu renunți! Scrie-i o scrisoare. Spune-i tot ce simți.

Am stat nopți întregi și am scris zeci de pagini pe care le-am rupt apoi plângând. Într-un final am reușit să trimit o scrisoare scurtă:
„Ioana, îmi pare rău pentru tot ce am greșit. Sunt bolnavă, dar lupt să mă fac bine. Te rog doar să-mi dai o șansă să-mi văd nepoata.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

Au trecut luni de zile. Am început să mă simt mai bine cu ajutorul terapiei și al medicamentelor. Am ieșit din casă mai des, am început chiar să gătesc din nou pentru mine. Dar rana din suflet nu s-a vindecat.

Într-o zi am văzut-o pe Ana în parc cu bona ei. M-am ascuns după un copac și am privit-o cum se dădea în leagăn. Era atât de mare! M-am abținut cu greu să nu alerg la ea s-o strig.

Seara i-am scris din nou Ioanei:
„Te rog, lasă-mă măcar s-o văd pe Ana din când în când. Nu vreau decât să știu că e bine.”

De data asta mi-a răspuns:
„Când vei fi cu adevărat bine și vei accepta ajutorul nostru, poate vom putea vorbi.”

Nu știu dacă voi reuși vreodată să repar tot ce s-a rupt între noi. Dar încă sper.

Mă întreb uneori: câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Oare cât de mult trebuie să suferim înainte ca cineva să ne asculte cu adevărat? Dacă ați trecut prin ceva asemănător sau aveți un sfat pentru mine… vă rog, spuneți-mi: ce ați face în locul meu?