Nu e fiul meu, dar inima mea nu știe să numere sângele

— Nu e fiul tău, Ilinca! De ce te-ai chinui pentru el? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei și mirosul de pâine prăjită arsă. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam la masa rotundă, cu palmele strânse pe cana fierbinte, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Pe hol, se auzea un plâns stins — Vlad, băiatul de opt ani al soțului meu, adormise cu greu după ce iarăși avusese coșmaruri.

— Nu pot să-l las așa, mamă. E copil, nu are pe nimeni altcineva aici. Ce vrei să fac? Să-l dau afară?

Mama a oftat și a dat din mână a lehamite. — Tu nu vezi că te folosește? Că Radu, soțul tău, nici măcar nu e acasă? E plecat cu zilele la muncă și tu rămâi să crești copilul altcuiva. Nu meriți asta.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Avea dreptate într-un fel. Radu era șofer pe tir și lipsea cu săptămânile. Vlad fusese adus la noi după ce mama lui murise într-un accident stupid — o traversare neatentă pe Calea Moșilor, într-o dimineață ploioasă de martie. De atunci, băiatul nu mai vorbea aproape deloc și se speria de fiecare dată când suna telefonul.

La început am crezut că va fi ușor. Îl voi hrăni, îl voi duce la școală, îi voi spăla hainele. Dar nimeni nu te pregătește pentru privirea aia pierdută, pentru întrebările mute din ochii unui copil care nu-și găsește locul nicăieri.

Într-o seară, când încercam să-l ajut la teme, Vlad a ridicat ochii spre mine și a șoptit:

— Tu o să pleci și tu?

Am simțit un nod în gât. — Nu, Vlad. Sunt aici. Nu plec nicăieri.

Dar în mintea mea răsuna vocea mamei: „Nu e fiul tău.”

Cu fiecare zi care trecea, simțeam cum mă pierd între două lumi: una în care eram doar Ilinca, femeia care voia liniște și stabilitate, și alta în care eram mama de nevoie a unui copil rătăcit. Prietenele mă evitau — „Nu te mai recunoaștem”, îmi spunea Adina la telefon. „Ești mereu obosită, mereu absentă.”

Radu venea rar acasă. Când venea, era obosit și iritat. — Nu știu ce să fac cu el, Ilinca. E băiat bun, dar nu mă ascultă. Poate ar trebui să-l ducem la bunici la țară.

— Nu-l poți trimite ca pe un colet! am izbucnit într-o seară. Are nevoie de stabilitate, nu de încă o despărțire.

Radu a ridicat din umeri și a ieșit pe balcon să fumeze. Am rămas singură în bucătărie, ascultând cum Vlad își citea încet lecția la română.

Într-o zi de sâmbătă, când am mers cu Vlad la piață, o vecină băgăreață s-a apropiat de noi.

— Vai, Ilinca, ce băiat frumos! Al tău?

Am ezitat o secundă prea mult. Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari.

— Da… al nostru, am spus încet.

Pe drum spre casă, Vlad mi-a prins mâna în palma lui mică. — Mulțumesc că ai zis că sunt al tău.

Atunci am simțit pentru prima dată că poate nu sângele contează cel mai mult.

Dar greutățile nu se opreau aici. Banii erau tot mai puțini — salariul meu de contabilă abia ajungea pentru facturi și mâncare. Radu trimitea bani când își amintea sau când îl presam prea tare. Într-o seară am găsit în ghiozdanul lui Vlad o scrisoare mototolită:

„Dragă mamă,
Sper că ești bine acolo sus. Aici e frig și Ilinca plânge uneori noaptea. Mi-e dor de tine.”

Am plâns atunci cum nu mai plânsesem de ani de zile. L-am luat în brațe pe Vlad și i-am promis că nu va mai fi niciodată singur.

Dar promisiunile sunt grele când viața te apasă din toate părțile. Într-o zi, Radu a venit acasă beat și a început să țipe la mine că îi stric viața cu pretențiile mele de „mamă vitregă”.

— Nu ești mama lui! Cine te crezi?

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am vrut să fug, să las totul baltă. Dar Vlad s-a lipit de piciorul meu și m-a privit cu ochii lui mari și triști.

— Nu mă lăsa singur…

În noaptea aceea am stat pe marginea patului și m-am întrebat: cine sunt eu fără el? Ce fel de om aș fi dacă l-aș abandona?

A doua zi dimineață am făcut clătite pentru prima dată după mult timp. Vlad a zâmbit larg și mi-a spus:

— Ești cea mai bună mamă din lume.

Nu știu dacă sunt cea mai bună mamă. Știu doar că uneori dragostea vine acolo unde nu te aștepți și că sângele nu e totul.

Poate că nu e fiul meu după acte sau sânge, dar inima mea nu știe să numere sângele.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate dragostea adevărată începe tocmai atunci când alegem să fim acolo pentru cineva care nu ne aparține prin naștere?