De ce fiul meu, Vlad, nu m-a invitat la nunta lui: Mărturia unei mame rănite

— Nu vreau să vii la nuntă, mamă.

Cuvintele astea mi-au tăiat respirația. Le-am auzit clar, deși vocea lui Vlad tremura. Stătea în pragul ușii, cu mâinile în buzunare, evitându-mi privirea. În bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare, dar totul părea brusc lipsit de sens. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi adun gândurile.

— Vlad, ce spui? Cum adică să nu vin? Sunt mama ta!

A ridicat din umeri, cu ochii umezi. — Nu vreau să stricăm ziua asta. E decizia mea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am crescut singură copilul acesta, după ce tatăl lui ne-a părăsit când Vlad avea doar șapte ani. Am muncit pe brânci la fabrica de confecții, am spălat scări, am cusut noaptea ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la visele mele pentru el. Și acum… să nu fiu acolo, la cea mai importantă zi din viața lui?

— Vlad, te rog… Spune-mi ce-am făcut. De ce mă pedepsești așa?

A oftat adânc și a ieșit pe balcon, lăsând ușa deschisă. L-am urmat cu pași mici, simțind că fiecare pas mă apropie de un adevăr pe care nu vreau să-l aud.

— Mamă, nu e vorba doar de tine. E vorba de mine. De noi. Mereu ai vrut să fie ca tine, să fac ce vrei tu. Niciodată nu m-ai ascultat cu adevărat.

M-am uitat la el ca la un străin. — Eu? Eu n-am făcut decât să te protejez! Să-ți fie bine!

— Să-mi fie bine după cum ai vrut tu! Ai râs de visurile mele, ai spus că pictura nu e o meserie, că trebuie să fiu „bărbat serios”. N-ai vrut-o nici pe Irina lângă mine la început, ai zis că nu e „de familie bună”. Tot timpul ai avut ceva de comentat.

M-am prăbușit pe scaunul de pe balcon. Oare chiar am fost așa? În mintea mea, tot ce făceam era pentru el. Dar poate că am uitat să-l întreb ce vrea cu adevărat.

— Vlad… Poate am greșit. Dar am făcut totul din dragoste.

— Știu, mamă. Dar dragostea ta m-a sufocat. Acum vreau să fie liniște la nunta mea. Să nu mă simt vinovat că nu pot să-ți fac pe plac.

A intrat înapoi în casă și a început să-și strângă câteva lucruri. L-am privit cum își împachetează cămașa preferată, aceea pe care i-am cumpărat-o când a luat primul salariu ca profesor suplinitor. Mâinile îmi tremurau.

— Vlad, dacă pleci acum… nu știu dacă mai pot repara ceva între noi.

S-a oprit în ușă și m-a privit pentru prima dată în ochi.

— Poate că asta e problema, mamă. Că mereu ai vrut să repari tu totul, fără să mă întrebi dacă vreau sau dacă pot eu însumi.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, cu pereții plini de fotografii din copilăria lui Vlad: la serbare, la mare cu găleata roșie, cu primul lui câine, Max. Am plâns ore întregi, încercând să-mi amintesc când s-a rupt totul între noi.

În zilele care au urmat, am încercat să-l sun. Nu mi-a răspuns nici Irina la mesaje. Vecina mea, doamna Stanciu, a venit într-o seară cu o prăjitură și m-a găsit plângând.

— Lasă-l, Marioara, că-și revine el! Toți copiii trec prin faze din astea…

Dar eu știam că nu e doar o fază. Era ceva mai adânc. Poate că am pus prea mult din mine în viața lui Vlad și n-am mai lăsat loc pentru el însuși.

În ziua nunții am stat singură pe canapea, cu rochia albastră pregătită pe pat și cu telefonul în mână. Am ascultat slujba la radio și am plâns când am auzit clopotele bisericii din cartier. M-am gândit la toate momentele când l-am certat pentru note mici sau pentru că venea târziu acasă; la toate dățile când i-am spus că „eu știu mai bine”.

Spre seară a sunat cineva la ușă. Era sora mea, Lenuța.

— Marioara, trebuie să mergi mai departe! Vlad are nevoie de timp. Dar și tu trebuie să te ierți pe tine însăți.

Am izbucnit în plâns în brațele ei.

— Dacă nu mă iartă el? Dacă n-o să mă mai caute niciodată?

— O mamă rămâne mamă toată viața. Dar și copiii au nevoie să fie văzuți și ascultați.

Au trecut luni de atunci. Vlad mi-a trimis o fotografie cu el și Irina din luna de miere: zâmbesc amândoi larg pe o plajă pustie din Vama Veche. Nu mi-a scris nimic altceva.

În fiecare zi mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea poate răni atât de tare? Și dacă da… cum putem repara ceea ce s-a rupt între părinți și copii?