Între ciocan și nicovală: Teama de a nu dezamăgi pe nimeni
— Nu pot să cred că iar te duci la ai tăi, Irina! Ai uitat că mama mea are nevoie de noi weekendul ăsta? Vocea lui Vlad răsuna din hol, unde încerca să-și găsească cheile. M-am oprit din împachetat, cu mâinile tremurânde pe rochia verde pe care o păstram pentru ocazii speciale. Mătușa Lenuța împlinea 70 de ani și toată familia mea se aduna la Bacău. Dar Vlad, soțul meu, era prins între loialitatea față de mine și presiunea constantă a mamei lui, doamna Stancu, care nu rata nicio ocazie să-mi amintească cine „ține familia unită”.
— Vlad, am stabilit de acum două luni! Nu pot să-i dezamăgesc pe ai mei. Mama a făcut atâtea pregătiri… Am încercat să-mi țin vocea calmă, dar simțeam cum mi se urcă sângele la cap. De fiecare dată când trebuia să aleg între familia mea și a lui, mă simțeam ca un copil prins cu minciuna.
Telefonul a vibrat pe masă. Era soacra mea. Am răspuns cu inima strânsă.
— Irina, dragă, sper că nu uiți că duminică trebuie să mergem la cimitir la tata-socru. Știi cât ține Vlad la tradiții… Și eu nu pot singură, mă dor picioarele. Poate anul ăsta nu mai mergeți la Bacău, nu-i așa?
Mi-am mușcat buza. Nu era prima dată când încerca să mă facă să mă simt vinovată. Am închis ochii și am inspirat adânc.
— Doamnă Stancu, am promis mamei mele că mergem la aniversare. Poate găsim altă zi pentru cimitir?
— Altă zi? Irina, tu nu înțelegi ce înseamnă familia! La noi nu se amână lucrurile astea… Dar, dacă pentru tine contează mai mult rudele tale…
M-am simțit mică, vinovată și furioasă în același timp. Vlad mă privea cu ochii lui albaștri, obosiți de atâtea discuții fără sfârșit.
— Ce vrei să fac? Să mă împart în două? am izbucnit.
— Vreau doar să nu ne certăm mereu din cauza lor, a spus el încet.
Am plecat spre Bacău cu inima grea. În mașină, tăcerea era apăsătoare. Mama m-a sunat de trei ori să mă întrebe dacă am luat tortul și dacă sigur ajungem la timp. În același timp, știam că soacra mea va suna iar, doar ca să-mi amintească subtil că „o familie adevărată nu-și uită rădăcinile”.
La petrecere, toți râdeau și povesteau amintiri din copilărie. Eu zâmbeam mecanic, dar în minte îmi răsunau vorbele soacrei: „La noi nu se amână lucrurile astea…”
După tort, m-am retras pe balcon cu verișoara mea, Simona.
— Ce ai pățit? Pari absentă…
— Simona, nu mai pot. Orice fac, cineva e nemulțumit. Dacă merg la ai mei, soacra se supără. Dacă stau cu ea, mama plânge că nu-mi pasă de familie. Parcă trăiesc viața altcuiva.
Simona m-a privit cu compasiune.
— Știi că nu ești singura. Și eu am trecut prin asta cu socrii lui Radu. Dar la un moment dat trebuie să-ți pui limitele tale. Altfel te pierzi pe drum.
Vorbele ei mi-au rămas în minte toată noaptea. După petrecere, Vlad a primit un mesaj de la mama lui: „Sper că vă distrați bine acolo… Eu sunt singură.”
Seara târziu, când toată lumea dormea, am ieșit pe terasă și am plâns în liniște. M-am întrebat de ce trebuie să fie atât de greu să fii loial celor dragi fără să te pierzi pe tine însăți.
Când ne-am întors acasă, soacra ne aștepta cu fața lungă și privirea tăioasă.
— V-ați distrat? Eu am stat singură și m-am gândit la tata-socru… Dar fiecare cu prioritățile lui.
Vlad a încercat să-i explice că și familia mea contează pentru noi. Dar ea a oftat teatral și a ieșit din cameră.
În acea seară, l-am luat pe Vlad de mână.
— Vlad, trebuie să stabilim niște limite. Nu mai pot trăi cu sentimentul ăsta de vinovăție continuă. Nu vreau să aleg mereu între tine și familia mea sau între mama ta și mama mea. Trebuie să fim o echipă.
El m-a privit lung și a dat din cap.
— Știu… Dar cum facem asta fără să rănim pe cineva?
Nu aveam răspunsuri clare. Dar știam că nu mai vreau să fiu prinsă între ciocan și nicovală pentru tot restul vieții mele.
Oare câți dintre noi trăim zilnic acest conflict tăcut între două lumi? Cât timp putem merge pe sârmă fără să ne prăbușim? Voi cum v-ați găsit echilibrul?