Rugăciunea care mi-a salvat familia: Povestea unei mame între disperare și speranță

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea lui Mihai răsuna spart în bucătăria mică, cu faianța rece și mirosul de cafea uitată pe aragaz. Era trecut de miezul nopții, iar eu, cu halatul strâns pe mine, încercam să-mi adun gândurile. Ochii lui Mihai erau roșii, iar mâinile îi tremurau. — Ce s-a întâmplat, dragul meu? — am întrebat, deși știam răspunsul. De luni bune, între el și Ioana, nora mea, era numai ceartă.

Totul a început după ce Mihai și Ioana au pierdut sarcina mult așteptată. De atunci, casa lor s-a umplut de tăceri grele și reproșuri nerostite. Ioana se închidea în dormitor cu orele, iar Mihai venea la mine tot mai des, căutând alinare. Într-o seară, l-am găsit plângând în fața blocului, cu capul sprijinit de volanul mașinii. — Mamă, nu mai știu ce să fac. Parcă nu mai suntem noi. Parcă nu mai există dragoste.

Am încercat să-i ajut cum am știut: am gătit mâncărurile preferate ale Ioanei, am invitat-o la cafea, am încercat să vorbesc cu ea despre orice altceva decât despre copii sau viitor. Dar ea era departe, ca o umbră. Într-o zi, mi-a spus: — Maria, nu cred că mai putem continua. Mihai nu mă mai înțelege. Nu mă mai simt acasă aici.

În acea noapte, după ce Mihai a plecat trântind ușa, am rămas singură în bucătărie. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. M-am rugat cum nu m-am rugat niciodată: „Doamne, nu-mi lăsa familia să se destrame! Dă-mi putere să-i ajut!”

Zilele au trecut greu. Mihai dormea tot mai des la mine, iar Ioana dispărea dimineața devreme și se întorcea târziu. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „S-au certat rău… O să divorțeze.” Mă durea fiecare vorbă ca o rană deschisă.

Într-o duminică, la biserică, părintele Nicolae a vorbit despre iertare și răbdare. Am simțit că predica era pentru mine. Am aprins o lumânare pentru Mihai și Ioana și am promis că nu voi înceta să mă rog pentru ei.

Într-o seară friguroasă de februarie, Mihai a venit acasă cu ochii goi: — Mamă, Ioana vrea să divorțăm. A spus că nu mai poate trăi cu mine. Am simțit că mi se rupe inima. L-am luat în brațe și am plâns împreună.

Am început să mă rog și mai mult. În fiecare dimineață aprindeam o lumânare și citeam Psalmii. Am vorbit cu părintele Nicolae, care mi-a spus: — Maria, uneori trebuie să-i lași pe oameni să-și găsească singuri drumul. Dar rugăciunea ta nu e în zadar.

Într-o zi, Ioana a venit la mine fără Mihai. Era palidă și obosită. S-a așezat la masă și a început să plângă: — Nu știu ce să fac… Îl iubesc pe Mihai, dar nu pot trece peste pierderea copilului… Simt că totul e vina mea.

Am luat-o de mână: — Draga mea, nimeni nu e vinovat pentru ce s-a întâmplat. Dumnezeu are planurile Lui, chiar dacă noi nu le înțelegem acum.

Am stat mult de vorbă atunci. I-am povestit cum eu și soțul meu am trecut prin momente grele când eram tineri și cum doar credința ne-a ținut împreună. I-am spus cât de mult îl iubește Mihai și cât de mult suferă el.

După acea discuție, Ioana a început să vină mai des pe la mine. Încet-încet, a început să vorbească din nou cu Mihai. La început erau doar conversații scurte despre facturi sau cumpărături, dar apoi au început să-și spună din nou „noapte bună”.

Într-o seară, i-am găsit pe amândoi în bucătărie, râzând la o glumă veche din liceu. Am simțit că inima mi se umple de speranță.

Au trecut luni până când lucrurile au început să revină la normal. Au mers împreună la biserică de Paște și au aprins o lumânare pentru copilul pierdut. Au plâns împreună și s-au ținut de mână.

Astăzi, Mihai și Ioana sunt din nou împreună. Nu au uitat durerea prin care au trecut, dar au învățat să se sprijine unul pe altul. Eu continui să mă rog pentru ei în fiecare zi.

Uneori mă întreb: dacă nu m-aș fi rugat atât de mult, dacă nu aș fi avut răbdare… oare familia mea ar mai fi fost întreagă astăzi? Oare câte familii se destramă pentru că nu găsesc puterea să lupte până la capăt? Voi ce ați fi făcut în locul meu?