Când dragostea și mândria nu sunt de ajuns: Povestea unui apartament, a unei familii și a așteptărilor nerostite

— Nu pot să cred că iar ai adus vorba despre asta, Ivana! a țipat Darius, trântind ușa de la bucătărie. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde, apa caldă curgând peste palmele mele reci. În aer plutea mirosul de cafea arsă și tensiunea care ne sufoca de luni bune.

— Dar nu mai pot, Darius! Nu mai pot să stau în chirie, să mă simt ca o musafiră în propria viață. Tu nu vezi că nu avem nimic al nostru? am răspuns, vocea mea abia reușind să acopere zgomotul ploii care bătea în geam.

El s-a întors spre mine, ochii lui albaștri, atât de calzi cândva, acum erau reci ca gheața. — Părinții mei ne-au oferit apartamentul din Drumul Taberei. Ce vrei mai mult?

Am simțit cum mă sufoc. Apartamentul acela era plin de amintirile lor, de mobilele lor grele, de tablourile cu chipuri străine. Nu era al nostru. Era doar o extensie a controlului lor asupra vieții noastre.

M-am născut într-un apartament cu două camere din Focșani, unde mama și tata se certau pe bani și pe lipsa lor de vise. Am jurat că eu nu voi trăi niciodată așa. Când l-am cunoscut pe Darius la facultate, la București, mi s-a părut că lumea lui e tot ce mi-am dorit: siguranță, eleganță, promisiunea unui viitor fără griji. Dar după nuntă, am descoperit că fiecare lucru are prețul lui.

— Ivana, nu înțelegi! Tata nu va accepta niciodată să ne mutăm undeva pe cont propriu cât timp avem apartamentul lor la dispoziție. Știi cum e el… — Darius a oftat adânc.

— Știu prea bine cum e el! Am spus-o mai tare decât intenționam. Mereu cu replicile lui tăioase: „Noi am muncit pentru tot ce avem. Voi doar consumați.”

În acea seară, am adormit spate în spate. M-am trezit la miezul nopții și am auzit-o pe soacra mea, doamna Mariana, vorbind la telefon în sufragerie:

— Nu știu ce-i cu fata asta. Parcă nu-i niciodată mulțumită. Darius ar trebui să fie mai ferm…

Am simțit un nod în gât. Nu eram niciodată destul pentru ei. Prea simplă, prea directă, prea „de provincie”.

A doua zi dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la mama mea:

„Draga mea Ivana,
Nu uita cine ești și de unde ai plecat. Nu lăsa pe nimeni să te facă să te simți mică. Ai dreptul la fericire.”

Am plâns în tăcere. Mi-am amintit cum mama îmi spunea mereu că dragostea nu ține de foame și că mândria nu plătește facturile.

Într-o duminică, la masa mare din sufrageria părinților lui Darius, discuția a degenerat:

— Ivana vrea să ne mutăm cu chirie! a spus Darius pe un ton ironic.

— Să plătiți chirie când aveți apartament? a intervenit domnul Victor, tatăl lui Darius. E o prostie! Voi nu știți să apreciați ce aveți!

— Poate vreau doar să simt că am ceva al meu… am șoptit eu.

— Al tău? Nimic nu e al nimănui până nu muncește pentru el! a tunat Victor.

M-am ridicat de la masă și am ieșit afară în ploaie. Am mers ore întregi prin cartierul acela străin mie, încercând să-mi găsesc curajul să-i spun lui Darius ce simt cu adevărat.

Seara târziu m-a găsit pe banca din fața blocului. Darius a venit după mine.

— Ivana… Nu vreau să te pierd. Dar nu pot să mă cert cu ai mei pentru ceva ce nici măcar nu știu dacă e corect.

— Corect pentru cine? Pentru ei sau pentru noi?

S-a lăsat tăcerea între noi. Am simțit că suntem doi străini care încearcă să vorbească aceeași limbă, dar nu găsesc cuvintele potrivite.

Au urmat luni de compromisuri. Am încercat să redecorez apartamentul părinților lui Darius: am schimbat draperiile, am pus poze cu noi pe rafturi. Dar totul părea superficial. Într-o zi, am găsit într-un sertar o scrisoare veche de la mama lui Darius către soțul ei: „Mi-e teamă că băiatul nostru nu va fi niciodată fericit dacă îl ținem legat de noi.”

Am plâns din nou. Poate că Mariana mă înțelegea mai mult decât voia să arate.

Într-o seară de iarnă, după încă o ceartă despre bani și viitor, Darius mi-a spus:

— Hai să încercăm totuși să ne luăm un apartament mic al nostru. Chiar dacă va fi greu la început.

Am simțit că inima îmi sare din piept. Pentru prima dată după mult timp, am avut speranță.

Dar când le-am spus părinților lui Darius planul nostru, au reacționat dur:

— Dacă plecați de aici, vă descurcați singuri! Niciun ajutor financiar! a spus Victor.

Am acceptat provocarea. Ne-am mutat într-un apartament micuț la periferie. Primele luni au fost grele: facturi neplătite la timp, certuri despre bani și oboseală cronică. Dar fiecare colțișor era al nostru.

Într-o seară, stând pe podeaua rece cu o cană de ceai în mână, l-am întrebat pe Darius:

— Crezi că suntem egoiști?

— Nu știu… Poate doar oameni care vor să fie liberi.

Acum, după doi ani, încă ne luptăm cu lipsurile și cu privirile dezaprobatoare ale familiei lui Darius la fiecare vizită. Dar avem liniștea noastră și sentimentul că aparținem undeva.

Mă întreb adesea: oare cât valorează libertatea atunci când vine la pachet cu singurătatea? Ce sacrificii merită făcute pentru un colț de lume doar al tău? Voi ce ați fi ales?