„Un singur nepot îmi ajunge!”: Povestea unei familii sfâșiate de orgolii

— Irina, să nu te superi pe mine, dar eu cred că un singur nepot îmi ajunge, a spus soacra mea, Valeria, cu vocea ei tăioasă, în timp ce stătea la masa din bucătărie și își frământa mâinile peste fața de masă cu flori. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Eram însărcinată în patru luni cu al doilea copil și abia găsisem curajul să-i spun lui Radu, soțul meu, că vom mai avea un băiețel. Nu mă așteptam la aplauze, dar nici la o asemenea răceală.

— Mamă, ce vrei să spui? a întrebat Radu, încercând să-și ascundă nervozitatea. — Cum adică „îți ajunge”? Nu e ca și cum copiii ar fi niște obiecte pe care le numeri.

Valeria s-a ridicat brusc, a tras scaunul cu zgomot și a început să strângă ceștile de cafea. — Nu mă înțelegeți voi pe mine. Eu am crescut singură trei copii, știu ce înseamnă să te chinui. Un copil e destul, să-i poți da tot ce are nevoie. Nu vreau să vă văd alergând ca nebunii după bani și să nu aveți timp nici de voi, nici de el.

Am simțit o lacrimă fierbinte pe obraz. Nu era doar despre bani. Știam asta. Era despre control, despre faptul că nu mă acceptase niciodată cu adevărat în familie. Încă de la început, Valeria m-a privit ca pe o intrusă. Când ne-am mutat la casa lor din satul Mogoșoaia, după ce Radu a rămas fără serviciu la fabrică, am simțit mereu privirea ei grea pe spate.

— Irina, nu plânge, mi-a șoptit Radu mai târziu, când am rămas singuri în camera noastră mică de la mansardă. — O să-i treacă. Știi cum e mama…

— Nu e vorba doar de ea, Radu! am izbucnit eu. — E vorba că mereu trebuie să facem cum vrea ea! Când am vrut să-l înscriem pe Vlad la grădiniță în oraș, s-a supărat că nu-l lăsăm cu ea acasă. Când am vrut să ne luăm apartament cu credit, a zis că suntem inconștienți. Acum nici măcar nu se bucură că vom avea încă un copil!

Radu a oftat și s-a uitat pe fereastră la curtea plină de noroi. — Știi că nu avem bani pentru apartament acum… Și dacă plecăm, o lăsăm singură. Tata s-a dus anul trecut…

Am tăcut. Îl iubeam pe Radu, dar simțeam că mă sufoc. În fiecare zi trebuia să dau socoteală pentru orice: cât am cheltuit la magazin, de ce nu am pus mai mult zahăr în cozonac, de ce îl las pe Vlad să se uite la desene animate.

În următoarele săptămâni, tensiunea a crescut. Valeria nu vorbea despre sarcina mea decât atunci când era nevoie să-mi amintească să nu ridic greutăți sau să nu mănânc prea mult dulce. În rest, se purta ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.

Într-o seară, când Vlad a venit acasă plângând că bunica i-a zis că „nu mai are timp pentru el dacă vine alt bebeluș”, am simțit că explodez.

— Cum poți să-i spui așa ceva unui copil? am întrebat-o direct pe Valeria.

Ea s-a uitat la mine cu ochii ei reci: — Copiii trebuie să știe adevărul! Nu poți să-i minți că totul va fi la fel. O să fie greu pentru toți!

Radu a încercat să medieze: — Mamă, te rog… Vlad are nevoie de tine acum mai mult ca oricând.

— Eu am nevoie de liniște! a răspuns ea tăios.

În acea noapte am plâns până târziu. M-am gândit la mama mea din Buzău, care mă suna mereu și mă întreba dacă sunt bine. Ea nu avea nimic, dar îmi dădea tot ce putea: o vorbă bună, o rețetă de supă, o rugăciune.

Când s-a născut Andrei, al doilea nostru băiat, Valeria a venit la maternitate cu o pungă de portocale și un zâmbet forțat.

— Să fie sănătos… Dar sper că v-ați gândit bine la viitorul vostru.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nici măcar atunci nu putea să se bucure sincer pentru noi.

Lunile au trecut greu. Vlad era tot mai retras, iar Radu lucra din greu ca șofer pe microbuzul școlii din sat. Eu stăteam acasă cu Andrei și încercam să țin casa în ordine și să nu-i dau motive soacrei mele să mă critice.

Într-o zi, când Andrei avea șase luni și Vlad tocmai împlinise cinci ani, am găsit curajul să-i spun lui Radu:

— Nu mai pot trăi așa. Ori găsim o soluție să plecăm de aici, ori… ori mă întorc la mama.

Radu s-a uitat lung la mine. — Știi cât de greu e acum… Dar ai dreptate. Nu mai putem continua așa.

Am început să căutăm apartamente mici de închiriat în București. Am strâns fiecare leu, am vândut câteva bijuterii vechi de la mama mea și am făcut bagajele într-o dimineață ploioasă de toamnă.

Valeria nu a spus nimic când am plecat. Doar s-a uitat pe fereastră cu ochii goi.

Primele luni în oraș au fost grele: chiria era mare, banii puțini, iar Vlad plângea după curtea din sat. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit un job part-time la o cofetărie și Radu a prins un post la o firmă de curierat.

Valeria ne suna rar și vorbea doar cu Radu sau cu Vlad. Pe mine mă ignora aproape complet.

Într-o zi, după aproape un an de la plecare, Vlad m-a întrebat:

— Mami, de ce bunica nu vine niciodată la noi?

Nu știam ce să-i răspund. Poate pentru că nu poate accepta că familia noastră e altfel decât și-ar fi dorit ea? Poate pentru că încă mă consideră o străină?

M-am uitat la copiii mei jucându-se pe covorul mic din sufragerie și m-am întrebat: oare cât de mult rău pot face orgoliile și neînțelegerile într-o familie? Oare vom reuși vreodată să fim cu adevărat împreună?

Poate că fiecare familie are rănile ei ascunse. Dar oare câți dintre noi avem curajul să le vindecăm înainte să fie prea târziu?