Între două surori: Povara alegerii mamei mele

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta? Glasul mi-a tremurat, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și vechi, în fața mamei care evita să mă privească în ochi. Pe masă, cutiile colorate pe care le cumpărasem pentru copiii mei nu mai erau. Le văzusem cu o zi înainte, ascunse în dulap, dar azi dimineață nu mai era nici urmă de ele.

Mama a oftat și s-a uitat pe fereastră, ca și cum ar fi căutat un răspuns printre crengile goale ale nucului din curte. — Nu am vrut să te supăr, Ilinca, dar știi cum e Sorina… Dacă nu primește și ea la fel pentru copii, face scandal. Și tu știi că nu mai am putere de certuri.

Mi-am mușcat buza până la sânge. Am simțit cum se ridică în mine toată furia și neputința adunate în ani de zile. Sorina, sora mea mai mare cu trei ani, fusese mereu favorita mamei. Ea primea hainele cele mai bune, ea era lăudată la școală, ea era apărată când făcea vreo prostie. Eu? Eu eram fata care „se descurcă singură”, „nu are nevoie de atenție”, „e mai tare”.

— Dar copiii mei? Ei nu contează? Am întrebat printre dinți, încercând să nu izbucnesc în plâns. — Tu chiar nu vezi că îi rănești?

Mama a dat din umeri, cu o resemnare care m-a durut mai tare decât orice ceartă. — O să le cumpăr altceva, Ilinca. Nu te mai supăra atâta.

Mi-am amintit de ochii lui Vlad și ai Mariei, copiii mei, cum s-au uitat la mine când au văzut că Moșul nu le-a adus nimic anul ăsta de Crăciun. Cum au încercat să zâmbească și să spună că „poate Moșul a uitat adresa”. Dar eu știam adevărul: mama luase cadourile cumpărate din banii mei și le dăduse nepoților mei, copiii Sorinei.

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. În hol m-am întâlnit cu Sorina, care își aranja părul în oglindă. — Ce ai pățit, Ilinca? Iar te plângi? a zis ea cu vocea ei dulceagă.

— Nu mă plâng, Sorina. Doar că mi-ar plăcea ca măcar o dată să nu fii tu cea pentru care se sacrifică toată lumea.

A râs scurt, fără urmă de empatie. — Dacă tu nu știi să ceri ce vrei, nu e vina mea. Mama știe că eu am nevoie de ajutor. Tu ai serviciu bun, soț… Ce-ți lipsește?

M-am uitat la ea și am simțit un gol în stomac. Da, aveam serviciu bun ca profesoară de română într-un liceu din oraș, dar salariul abia ne ajungea de la o lună la alta. Soțul meu, Radu, lucra la o firmă de construcții și era mereu plecat pe șantiere. Nu aveam luxul Sorinei, care stătea acasă cu copiii și primea bani de la soțul ei bogat.

În acea seară am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Vlad și Maria m-au întrebat din nou despre cadouri. Le-am spus că Moșul a avut prea multe drumuri anul acesta și că sigur va veni și la noi mai târziu. M-au îmbrățișat fără să spună nimic, dar am văzut tristețea din ochii lor.

În zilele următoare am încercat să mă concentrez pe muncă, dar gândurile mă urmăreau peste tot. La școală, când corectam lucrări sau țineam ore online cu elevii mei obosiți de pandemie, mă întrebam mereu: oare ce greșeală am făcut eu ca fiică? De ce mama nu mă vede niciodată?

Radu a observat că sunt abătută. Într-o seară, după ce copiii au adormit, m-a tras lângă el pe canapea.

— Ilinca, ce s-a întâmplat? Parcă ești tot timpul cu gândul în altă parte.

I-am povestit totul printre lacrimi: despre cadouri, despre Sorina, despre mama care mereu alege să o protejeze pe ea.

— Știi ce cred eu? a spus Radu după ce m-a ascultat răbdător. Cred că trebuie să-i spui mamei clar ce simți. Să-i spui că te doare și că nu mai poți accepta asta.

Mi-era teamă să o confrunt pe mama. De fiecare dată când încercam să-i spun ce simt, se victimizase sau îmi spunea că „eu sunt cea puternică”. Dar acum simțeam că dacă nu spun nimic, rana asta va crește și mai mult în mine și în copiii mei.

A doua zi am sunat-o pe mama și i-am spus că vreau să vorbim serios. Am mers la ea acasă singură, fără copii.

— Mamă, trebuie să mă asculți fără să mă întrerupi. Nu vreau să mă cert cu tine, dar trebuie să știi cât de tare m-a durut ce ai făcut cu cadourile copiilor mei.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi. — Ilinca… n-am vrut…

— Știu că n-ai vrut rău, dar ai făcut rău. Și nu e prima dată când alegi între mine și Sorina. Mereu ai ales-o pe ea. Mereu ai crezut că eu pot duce orice pe umeri. Dar nu pot! Și copiii mei nu trebuie să sufere pentru asta!

Am izbucnit în plâns și pentru prima dată mama nu a spus nimic. Doar a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… Nu mi-am dat seama cât te doare… Poate am greșit mult cu voi două…

Am stat așa câteva minute bune, fără cuvinte. Pentru prima dată simțeam că mama mă vede cu adevărat.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată între noi trei. Poate că unele răni rămân pentru totdeauna deschise. Dar știu sigur că nu vreau ca Vlad și Maria să crească simțindu-se invizibili sau nedemni de iubire.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim cu povara alegerilor părinților noștri? Și cât curaj ne trebuie ca să rupem lanțul nedreptăților din familie?