Între două case: Povestea loialității și a pierderii

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea Irinei a spart liniștea serii ca o piatră aruncată într-un geam. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. Mama, în camera de alături, tușea încet, ca un ceasornic vechi care nu se mai oprește.
— Ce vrei să fac? am întrebat, fără să ridic privirea.
— Să alegi! Să alegi între mine și ea!
Cuvintele ei au căzut greu, ca o sentință. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cum să aleg? Cum să-mi las mama singură după tot ce a trecut? Dar cum să-mi pierd soția, femeia cu care am construit totul?

Totul a început acum șase luni, când tata a plecat. După treizeci de ani de căsnicie, a decis că nu mai poate trăi cu mama. A lăsat-o într-un apartament mic din cartierul nostru din Brașov și a dispărut. Mama a început să se stingă încet, ca o lumânare uitată pe pervaz. Într-o zi am găsit-o plângând pe hol, cu sacoșa de cumpărături răsturnată la picioare.

— Nu mai pot singură, Rareș… Nu mai pot…
Atunci am luat-o la noi. Irina a fost de acord la început. „E mama ta, nu poți s-o lași”, mi-a spus. Dar după câteva săptămâni, lucrurile au început să se schimbe.

Mama era mereu prezentă. În bucătărie, în sufragerie, chiar și când voiam să stăm doar noi doi la un film. Avea nevoie de ajutor la orice: la medicamente, la cumpărături, la mersul la medic. Irina s-a transformat din soție în infirmieră fără voie.

— Rareș, nu mai avem intimitate! Nu mai suntem noi!
— E doar o perioadă… O să fie bine…
Dar nu a fost bine. Seară de seară, certurile au devenit tot mai dese. Mama asculta din camera ei și uneori plângea în pernă. Odată am găsit-o scriind o scrisoare către tata, dar a rupt-o când m-a văzut.

— Tu nu vezi că mă urăște? mi-a spus într-o seară.
— Nu te urăște, mamă… E doar obosită…
— Nu mă vrea aici. Simt asta.

Avea dreptate. Irina nu mai suporta prezența mamei mele. Orice gest era interpretat greșit: dacă mama spunea că supa e prea sărată, Irina tăcea toată seara; dacă mama uita să stingă lumina la baie, Irina bombănea ore întregi.

Într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am găsit-o pe Irina făcând bagajele.

— Plec la mama câteva zile. Gândește-te ce vrei să faci cu viața asta!
Am rămas singur cu mama și cu liniștea apăsătoare care s-a lăsat peste casă ca o pătură grea.

În acele zile am început să mă gândesc la copilăria mea. La cum mama mă ținea de mână când mergeam la școală, la cum îmi făcea plăcintă cu mere când eram bolnav. Dar și la Irina — la serile noastre târzii pe terasa blocului, la planurile pentru viitor, la promisiunea că vom fi mereu împreună.

Când Irina s-a întors după o săptămână, era schimbată.

— Rareș, nu pot trăi așa. Ori găsim o soluție pentru mama ta, ori ne despărțim.

Am încercat să discutăm cu mama despre un azil privat sau despre o femeie care să vină zilnic să o ajute.

— Să mă duci la azil? Să mă arunci ca pe un câine bătrân?
Ochii ei erau plini de lacrimi și de reproșuri mute.

— Mamă, nu te arunc… Dar nici eu nu mai pot…
— Atunci du-mă înapoi în apartamentul meu și lasă-mă acolo!
Irina a izbucnit:

— Nu vezi că ne distrugem toți? Că nu mai suntem o familie?

Am simțit că mă sufoc între două lumi care se resping reciproc. Prietenii îmi spuneau să fiu bărbat și să pun piciorul în prag. Sora mea, Oana, locuia în Italia și spunea că nu poate ajuta decât cu bani.

Într-o noapte am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă există vreo cale prin care să nu pierd pe nimeni. Dacă există vreun echilibru între datoria față de părinți și responsabilitatea față de familia pe care mi-am ales-o.

A doua zi am decis să caut ajutor profesional. Am vorbit cu un psiholog de familie și am început ședințe împreună cu Irina și mama. A fost greu — fiecare ședință era ca o operație pe cord deschis. Am aflat cât de mult suferise Irina în tăcere și cât de vinovată se simțea mama pentru că ne destramăm din cauza ei.

După luni de terapie și discuții nesfârșite, am găsit o soluție temporară: am angajat o doamnă din satul vecin care venea zilnic să stea cu mama câteva ore. Irina și cu mine am început să ieșim din nou împreună, să ne regăsim ca soț și soție.

Dar rana rămâne acolo — între două case, între două iubiri care nu pot coexista fără sacrificii.

Uneori mă întreb: oare există vreodată un răspuns corect? Sau suntem condamnați să alegem mereu între cei care ne-au dat viață și cei alături de care vrem să trăim?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe responsabilitatea față de propria familie?