În umbra tăcerii: Glasul pierdut al Anei

— Nu mai pot, tata! Nu mai pot să fiu invizibilă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea la masa din bucătărie, cu ochii pierduți în ecranul telefonului.

Nici nu s-a uitat la mine. A oftat scurt, ca și cum l-aș fi deranjat dintr-un vis important, și a spus doar atât:

— Ana, te rog, nu acum. Am avut o zi grea la serviciu.

Mi-am strâns pumnii pe lângă corp și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. În camera cealaltă, Ilinca râdea cu mama ei la telefon. Vocea ei răsuna veselă, clară, ca un clopoțel. Eu? Eu eram doar o umbră pe lângă ei.

Mama mea murise acum doi ani. Cancer. O boală care i-a furat zâmbetul și mi-a furat copilăria. După înmormântare, tata s-a schimbat. S-a retras în el însuși, iar la scurt timp după aceea a apărut Mariana, cu Ilinca de mână. Mariana era mereu politicoasă cu mine, dar niciodată caldă. Ilinca era cu doi ani mai mică decât mine și avea un talent natural să atragă atenția tuturor. Era frumoasă, deșteaptă și mereu în centrul discuțiilor la masă.

Eu eram Ana. Fata care nu știa să spună ce simte, care se ascundea în spatele cărților și visa la zilele când mama încă trăia.

Într-o zi de vineri, când am ajuns acasă de la liceu, am găsit-o pe Mariana în bucătărie. Mi-a aruncat o privire scurtă peste ochelari:

— Ana, să nu uiți că mâine e ziua Ilincăi. S-ar putea să vină colegii ei pe la noi. Poate ar fi bine să-ți faci temele în camera ta.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era ca și cum nici nu existam pentru ei. Niciodată nu m-au întrebat dacă vreau să particip la ceva sau dacă am nevoie de ceva. Totul era despre Ilinca.

Seara, m-am dus la tata. L-am găsit în sufragerie, privind absent la televizor.

— Tata… știi că peste două săptămâni e ziua mea? am întrebat încet.

A ridicat din umeri.

— Da, știu… O să vedem ce facem atunci.

Atât. Nicio promisiune, nicio bucurie în ochi. M-am retras în camera mea și am plâns până târziu în noapte.

În ziua petrecerii Ilincăi, casa era plină de râsete și muzică. Eu stăteam în camera mea, cu căștile pe urechi, încercând să ignor totul. La un moment dat, Ilinca a intrat fără să bată:

— Ana, Mariana zice să vii să ajuți cu prăjiturile.

Am coborât fără chef. În bucătărie, Mariana mi-a dat un platou cu fursecuri:

— Pune-le pe masă și vezi să nu le scapi.

Am simțit privirile tuturor pe mine când am intrat în sufragerie. Unii dintre colegii Ilincăi au început să râdă încet când m-au văzut cu platoul tremurând.

— Uite-o pe sora Cenușăreasa! a zis cineva.

Am roșit până în vârful urechilor și am ieșit repede din cameră. În drum spre scări, l-am văzut pe tata vorbind cu părinții unui coleg de-ai Ilincăi. Zâmbea larg, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

În acea noapte am decis că trebuie să fac ceva. Nu mai puteam trăi așa.

A doua zi dimineață, am lăsat o scrisoare pe masa din bucătărie:

„Tata,
Nu mai pot să trăiesc ca o fantomă în casa asta. Am nevoie să mă vezi, să mă asculți. Nu sunt Ilinca și nu vreau să fiu ea. Vreau doar să știu că mai contez pentru tine.”

Am plecat la bunica mea din partea mamei, la țară. Ea era singura care mă asculta fără să mă judece.

— Ana, draga mea… Ești atât de puternică! Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi! mi-a spus ea într-o seară, când stăteam pe prispa casei și priveam stelele.

La bunica am început să scriu poezii. Să pictez. Să vorbesc despre mama fără frică de a fi întreruptă sau ignorată. Am început să simt că exist din nou.

După o săptămână, tata a venit după mine. Era palid și avea cearcăne adânci sub ochi.

— Ana… Îmi pare rău că te-am făcut să te simți așa… Nu mi-am dat seama cât de mult te doare totul… Poate că nici eu nu știu cum să fiu tată fără mama ta…

L-am privit lung. Pentru prima dată după mult timp, am văzut lacrimi în ochii lui.

— Tata… Eu nu vreau decât să mă vezi… Să mă asculți… Să fim din nou o familie…

Ne-am îmbrățișat strâns și am plâns amândoi.

Când m-am întors acasă, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Mariana era tot rece, Ilinca tot centrul atenției. Dar tata a început să mă întrebe ce fac la școală, să-mi citească poeziile și uneori chiar să gătească împreună cu mine.

Am învățat că uneori trebuie să-ți strigi durerea ca ceilalți să te audă. Și că vocea ta contează, chiar dacă pare că nimeni nu te ascultă.

Mă întreb: câți dintre noi trăim nevăzuți în propriile familii? Câți avem curajul să cerem iubirea pe care o merităm?