Umbra socotelilor – Povestea unei familii românești între bani și iubire

— Nu vreau să mai aud de ratele voastre! — vocea doamnei Viorica răsună ca un ciocan pe gresia rece din bucătăria noastră mică din Ploiești. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea soțului meu, Mihai, se furișează spre podea. E duminică, ora prânzului, iar mirosul de sarmale nu reușește să acopere tensiunea care plutește între noi.

— Mamă, nu e chiar așa simplu… — încearcă Mihai să tempereze discuția, dar doamna Viorica îl întrerupe cu un gest scurt.

— Dacă ați fi fost mai chibzuiți, nu v-ați fi îngropat în datorii! Eu la vârsta voastră aveam deja două apartamente și niciun leu datorie!

Înghit în sec. Mă simt mică, invizibilă. Aș vrea să-i spun că vremurile s-au schimbat, că salariile noastre abia ne ajung pentru facturi și grădinița lui Darius, băiețelul nostru de cinci ani. Dar știu că orice aș spune ar fi doar combustibil pentru focul nemulțumirii ei.

După masă, mă retrag în dormitor sub pretextul că trebuie să-l culc pe Darius. Îl privesc cum adoarme cu jucăria preferată strânsă la piept și mă întreb dacă va simți vreodată povara acestor discuții. Mihai intră încet după câteva minute.

— Îmi pare rău… — șoptește el, așezându-se lângă mine pe marginea patului. — Știu că te doare tot ce spune mama.

— Nu e vina ta, Mihai. Dar nu mai pot. Parcă nu suntem niciodată destul de buni pentru ea. Oricât am munci, oricât am încerca…

Mihai oftează și mă ia de mână. Știu că și el e prins între două lumi: loialitatea față de mama lui și dorința de a-și proteja familia pe care am construit-o împreună.

Anii trec, iar discuțiile despre bani devin tot mai apăsătoare. Orice reușită e umbrită de comparații: „Pe vremea mea…”, „Eu n-aș fi făcut niciodată așa…”. Când Mihai primește o mărire de salariu, soacra mea comentează că „oricum nu va fi niciodată destul”. Când eu încerc să-mi deschid un mic atelier de croitorie acasă, mă întreabă dacă nu cumva „îmi pierd timpul cu prostii”.

Într-o zi de toamnă, primesc un telefon care îmi schimbă viața: analizele mele arată ceva suspect la sân. Mă prăbușesc pe canapea cu telefonul în mână, simțind cum lumea se clatină sub mine. Mihai mă strânge în brațe fără cuvinte, iar Darius se uită speriat la noi.

Urmează luni de investigații, drumuri la București pentru consultații și nopți nedormite. În tot acest timp, doamna Viorica devine brusc mai prezentă. Vine să stea cu Darius când lipsim la spital și gătește pentru noi. Dar totul are un preț: „Sper că apreciați ce fac pentru voi”, „Dacă nu eram eu, cine știe cum vă descurcați”.

Într-o seară, după încă o rundă de tratament, mă trezesc plângând în baie. Mă simt vinovată că nu pot fi mai puternică pentru familia mea și furioasă că până și în boală trebuie să demonstrez ceva.

— De ce nu poți să fii recunoscătoare? — aud vocea soacrei mele din spatele ușii. — Eu am trecut prin mult mai greu și n-am plâns niciodată!

Îmi șterg lacrimile și ies din baie.

— Poate că dumneavoastră ați putut. Eu nu mai pot. Nu vreau să trăiesc într-o casă unde iubirea se măsoară în bani sau sacrificii făcute la schimb.

Pentru prima dată în viață, o văd pe doamna Viorica fără replică. Se uită la mine lung, apoi pleacă fără să spună nimic.

După acea seară, ceva se schimbă între noi. Nu mai vine atât de des, iar când vine, discuțiile despre bani sunt mai rare. Mihai începe să vorbească mai deschis cu mine despre temerile lui: despre frica de a nu-și dezamăgi mama și despre presiunea de a fi „bărbatul casei”.

Boala mea intră în remisie după un an greu. Într-o zi însorită de primăvară, ieșim toți trei în parc. Darius râde alergând după porumbei, iar Mihai mă ține strâns de mână.

— Crezi că o să fim vreodată liberi de umbra asta? — îl întreb încet.

— Nu știu… Dar știu că suntem împreună. Și asta contează cel mai mult.

Mergem acasă ținându-ne de mână, iar eu simt pentru prima dată după mult timp că poate există speranță.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu teama că nu suntem niciodată destul pentru cei dragi? Și cât valorează cu adevărat liniștea sufletească într-o lume în care totul pare să se măsoare în bani?