Testamentul de la aniversare: Când secretele ies la iveală

— Nu pot să cred că ai ales tocmai azi, mamă! Azi, când e ziua Ilincăi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În jurul nostru, baloanele roz și râsetele copiilor păreau să se stingă sub greutatea cuvintelor ei.

Mama stătea în mijlocul sufrageriei, cu palmele strânse pe poșeta veche, privindu-mă cu ochii aceia reci pe care îi știam din copilărie. Tata, retras într-un colț, își frământa mâinile, iar soțul meu, Radu, încerca să calmeze copiii care simțiseră deja că ceva nu e în regulă. Sora mea, Simona, se uita la mine cu o privire vinovată, evitând să-mi întâlnească ochii.

Totul a început cu un tort și o dorință. Ilinca tocmai suflase în lumânări când mama s-a ridicat brusc și a cerut liniște. „Am ceva important de spus”, a rostit ea, iar vocea i-a tăiat veselia ca un cuțit. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că nu va fi nimic bun.

— E momentul să vorbim despre casă, despre testament, a continuat mama, ignorând privirile nedumerite ale invitaților. Nu mai pot aștepta. Vreau ca lucrurile să fie clare.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Toată lumea știa că mama ținea cu dinții de casa bătrânească din satul bunicilor, dar niciodată nu discutase deschis despre moștenire. Tata încercase de multe ori să tempereze discuțiile, dar mama era de neclintit.

— Mamă, nu acum! Nu vezi că e ziua copilului? am încercat eu să o opresc.

— Tocmai pentru că e ziua copilului! Să știe toată lumea cum stau lucrurile. Simona va primi casa. Tu ai ales să pleci la oraș, să-ți faci viața după capul tău. Eu am nevoie de cineva aproape, nu de cineva care vine doar la sărbători.

Cuvintele ei au căzut ca o sentință. Am simțit cum toți ochii se întorc spre mine. Radu mi-a prins mâna sub masă, dar nu m-am putut abține.

— Deci pentru tine contează doar cine stă lângă tine? Nu contează că eu am trimis bani în fiecare lună? Că am avut grijă de tine când ai fost bolnavă?

Mama a ridicat din umeri.

— Ai făcut ce trebuia ca fiică. Dar casa rămâne aici, cu Simona.

Simona s-a fâstâcit.

— Nu vreau să ne certăm… poate găsim o soluție… a bâiguit ea.

— Nu e nimic de discutat! a tăiat mama scurt. Eu hotărăsc cât sunt în viață!

Am simțit cum furia și neputința mă sufocă. Toate sacrificiile mele păreau șterse cu buretele. M-am gândit la nopțile în care nu dormeam de grija lor, la drumurile făcute prin zăpadă ca să le duc medicamente, la copilul meu care întreba mereu de ce bunica nu vine niciodată la oraș.

— De ce faci asta? am întrebat-o printre dinți. De ce trebuie să ne umilești în fața tuturor?

Mama s-a uitat la mine fără milă.

— Pentru că vreau să fie clar. Să nu vă certați după ce nu mai sunt.

Tata a încercat timid să intervină:

— Lenuța, poate nu e momentul…

Dar mama l-a ignorat complet.

În jurul nostru, invitații se retrăgeau discret spre bucătărie sau balcon. Copiii se uitau speriați la adulții care ridicau vocea. Ilinca s-a apropiat de mine și m-a prins de mână:

— Mami, te-ai supărat pe bunica?

Mi-au dat lacrimile. Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare la piept.

— Nu, iubita mea. Doar că uneori oamenii mari uită ce e important.

Radu s-a apropiat și el.

— Hai să ieșim puțin afară, mi-a șoptit el. Las-o pe mama ta să se calmeze.

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am simțit mică și neputincioasă. Toată viața am încercat să fiu fiica perfectă: să nu-i supăr, să-i ajut, să le fiu aproape chiar și când eram la sute de kilometri distanță. Iar acum eram pedepsită pentru că am avut curajul să-mi construiesc propria familie.

Simona a venit după noi, cu ochii în lacrimi.

— Îmi pare rău… Nu vreau casa fără tine… Poate vorbim cu un notar… Poate găsim o soluție…

Am dat din cap obosită.

— Nu e vina ta. E alegerea mamei. Dar doare… Doare al naibii de tare…

Noaptea aceea a trecut greu. După ce invitații au plecat și copiii au adormit, am stat pe canapea cu Radu și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă voi putea vreodată să iert această trădare sau dacă voi rămâne mereu fata care n-a fost niciodată destul de bună pentru părinții ei.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama: „Sper că ai înțeles. E mai bine așa.”

Am șters mesajul fără să răspund. Pentru prima dată în viață am simțit că trebuie să aleg: între loialitatea față de părinți și responsabilitatea față de familia mea. Și încă nu știu dacă am făcut alegerea corectă.

Oare câți dintre noi ajungem să fim puși în fața acestei alegeri imposibile? Unde se termină datoria față de cei care ne-au crescut și unde începe datoria față de copiii noștri? Poate cineva să răspundă fără să-și frângă inima?