Discursul Miresei: Adevărul Dureros din Spatele Nuntii Noastre Modeste

— Maria, nu pot să cred că ai pus doar două feluri de mâncare la nuntă! Ce-o să zică lumea? Vocea mamei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde mă refugiasem pentru câteva clipe de liniște înainte să înceapă petrecerea. Mâinile îmi tremurau pe rochia albă, simplă, cusută de mătușa Ileana cu luni înainte, dintr-un material ieftin, dar ales cu grijă.

— Mamă, nu avem bani pentru mai mult. Știi bine asta… am răspuns încet, cu ochii în podea.

— Nu mă interesează! La nunta verișoarei tale, au avut patru feluri și tort cu fructe exotice! O să râdă toți de noi. O să spună că suntem săraci lipiți!

Adevărul era că eram. Tata murise acum trei ani, lăsându-ne cu datorii și o casă pe jumătate dărâmată. Mama lucra la brutărie pe salariul minim, iar eu abia terminasem facultatea și încă nu-mi găsisem un loc stabil de muncă. Îl iubeam pe Mihai, logodnicul meu, dar nici el nu avea mai mult: tatăl lui era bolnav, iar el muncea cu ziua prin sat ca să-și ajute familia.

Când am ieșit din bucătărie, sala era deja plină. Luminile reci băteau peste fețele invitaților: unchiul Gică își privea suspicios farfuria aproape goală, mătușa Lenuța șușotea cu vecina de la masă despre cât de „modest” e totul. Simțeam cum mi se strânge stomacul de rușine. Îmi venea să fug, să mă ascund sub masă sau să dispar pur și simplu.

Mihai m-a prins de mână și mi-a șoptit:

— Nu te uita la ei. Noi știm prin ce am trecut. Azi e despre noi.

Dar nu puteam să nu aud râsetele ascunse sau să nu văd privirile pline de judecată. Când a venit momentul discursului miresei, toți au tăcut brusc. M-am ridicat tremurând și am luat microfonul. Am simțit cum mi se usucă gura și cum inima îmi bate nebunește.

— Știu că mulți dintre voi vă întrebați de ce masa noastră e atât de simplă… Am început cu vocea stinsă. Am văzut cum unchiul Gică își dă ochii peste cap și cum mătușa Lenuța își strânge buzele nemulțumită.

— Vreau să vă spun ceva ce n-am avut curajul niciodată să spun până acum. Când tata a murit, am rămas fără nimic. Mama a muncit zi și noapte ca să putem merge la școală și să avem ce pune pe masă. Mihai a renunțat la facultate ca să-și ajute familia după ce tatăl lui s-a îmbolnăvit. Am crescut cu rușinea că nu avem haine noi la început de an școlar sau bani pentru excursii. Azi… azi am vrut doar să fim împreună cu voi, chiar dacă nu avem sarmale sau friptură la fiecare masă.

Am simțit cum mi se umezește vocea. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Poate că nu avem o nuntă ca-n povești, dar avem dragoste și curajul de a merge mai departe. Și dacă asta nu e destul pentru voi… atunci poate că nu ar trebui să fim împreună azi.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Nimeni nu mai râdea. Mama plângea în colțul ei, iar Mihai m-a strâns tare la piept. Unchiul Gică s-a ridicat încet și a venit spre mine:

— Fata mea… iartă-mă că am judecat. N-am știut prin ce-ai trecut.

Mătușa Lenuța a venit și ea, m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit:

— Să fii fericită, Maria! Asta contează cel mai mult.

În acea seară, am dansat până târziu cu Mihai și cu câțiva prieteni apropiați. Nu a mai contat că masa era modestă sau că rochia nu era din dantelă scumpă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că sunt liberă de rușine și că pot privi lumea în ochi.

Acum mă întreb: De ce ne e atât de teamă să spunem adevărul? De ce ne ascundem după aparențe când tot ce contează e dragostea și sprijinul celor dragi? Poate că ar trebui să avem mai mult curaj să fim noi înșine… Ce credeți voi?