Părul Ilincăi și tăcerea dintre noi: Unde se termină sacrificiul și începe egoismul?

— Nu! Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce Ilinca plângea în camera ei, ascunsă sub pătură. Camelia stătea în prag, cu ochii roșii și obrajii umezi, dar hotărâtă.

— Era important pentru ea, Vlad! Nu vezi? A vrut să-și ajute prietena, să-i arate că nu e singură… Ce fel de tată ești dacă nu poți înțelege asta?

M-am prăbușit pe canapea, cu mâinile în cap. Nu știam dacă să plâng sau să țip. În mintea mea se derulau imagini cu Ilinca, cu părul ei lung, castaniu, pe care îl pieptănam seara înainte de culcare. Îmi aminteam cum râdea când îi făceam codițe strâmbe și cum se mândrea cu părul ei la serbarea de la școală. Acum era totul dus. Pentru o idee. Pentru o cauză nobilă, da, dar… la 11 ani? Era ea pregătită pentru privirile colegilor, pentru glumele răutăcioase? Pentru întrebările fără sfârșit?

— Ai întrebat-o dacă vrea cu adevărat? Sau ai convins-o tu că trebuie? am întrebat-o pe Camelia, încercând să-mi stăpânesc furia.

— Vlad, nu am forțat-o! Am vorbit cu ea, i-am explicat ce înseamnă empatia. A spus că vrea să fie alături de Ana. Că nu-i pasă de păr. Că părul crește la loc.

Am izbucnit:

— Dar sufletul? Sufletul ei crește la loc dacă o doare prea tare?

Camelia a tăcut. În camera Ilincăi se auzeau suspinele ei mici, ca un animal rănit. Am intrat încet și m-am așezat lângă ea. M-a privit cu ochii mari, speriați.

— Tati… am făcut bine?

Mi s-a rupt inima. Am luat-o în brațe și am simțit scalpul ei neted sub palmă. Era atât de fragilă.

— Nu știu, puiule… Nu știu dacă ai făcut bine sau rău. Știu doar că te iubesc.

A doua zi la școală a fost un coșmar. Colegii au râs, au făcut poze pe ascuns. Doamna dirigintă m-a sunat:

— Domnule Popescu, Ilinca e foarte afectată. Copiii pot fi cruzi la vârsta asta…

Am simțit cum mă sufoc de neputință. Camelia încerca să mă convingă că va fi bine, că Ilinca va fi mândră de gestul ei peste ani. Dar eu vedeam doar lacrimile fetei mele și tăcerea apăsătoare care se lăsa între noi toți.

Seara, la masă, nimeni nu vorbea. Doar lingurile loveau farfuriile. Camelia a încercat să spargă gheața:

— Ana mi-a scris azi. A spus că Ilinca e eroul ei.

Ilinca a zâmbit slab.

— Dar eu nu mă simt erou…

Am vrut să-i spun că nu trebuie să fie erou pentru nimeni. Că are dreptul să fie doar copil. Dar Camelia a intervenit:

— Uneori, Ilinca, oamenii curajoși nu se simt curajoși pe moment. Dar lumea are nevoie de gesturi ca al tău.

Am simțit cum mă înfurii din nou.

— Lumea are nevoie și de copii fericiți! am spus printre dinți.

Noaptea aceea am dormit separat. Camelia a rămas cu Ilinca, eu m-am dus pe canapea. M-am întrebat: unde am greșit? De ce nu mai suntem o familie? De ce fiecare dintre noi trage într-o altă direcție?

În zilele următoare, Ilinca s-a retras tot mai mult în ea însăși. Nu mai voia să iasă afară, nu mai răspundea la telefon prietenelor care o susțineau pe Ana. Camelia insista că e doar o perioadă dificilă și că va trece.

— Vlad, trebuie să ai răbdare! Copiii sunt mai puternici decât credem noi.

Dar eu vedeam altceva: o fetiță care își pierduse nu doar părul, ci și bucuria de a fi copil.

Într-o seară am găsit-o uitându-se în oglindă, cu ochii plini de lacrimi.

— Tati… dacă părul nu crește la loc? Dacă toată lumea mă va ține minte așa?

Am îngenuncheat lângă ea și i-am șoptit:

— Oamenii care contează te vor ține minte pentru cine ești tu, nu pentru cum arăți.

Dar nici eu nu eram sigur că mai cred asta.

Camelia și cu mine ne-am certat din ce în ce mai des. Ea mă acuza că sunt egoist, că nu văd dincolo de aparențe. Eu îi reproșam că a pus o idee mai presus de copilul nostru.

Mama mea a venit într-o zi să ne vadă. S-a uitat lung la Ilinca și apoi la mine:

— Vlad, fiecare generație are luptele ei. Dar copiii trebuie protejați de poverile adulților.

M-am simțit vinovat și totodată furios: oare chiar am greșit atât de mult încât să-mi pierd familia?

Au trecut luni până când părul Ilincăi a început să crească din nou. Încet-încet a redevenit veselă, dar ceva s-a schimbat între noi toți. Parcă nu mai aveam încredere unii în alții ca înainte.

Acum mă uit la ea cum își prinde din nou părul în coadă și mă întreb: oare am făcut bine lăsându-ne duși de valul ideilor mari? Sau ar fi trebuit să ne apărăm copilul de lumea asta crudă?

Poate că uneori sacrificiul nu e dovadă de iubire, ci doar o altă formă de egoism mascat… Voi ce credeți? Unde se termină curajul și începe greșeala?