Moștenirea care ne-a despărțit: O mamă între iubire și așteptări

— Atât? Asta e tot ce puteți să-mi dați la nuntă? Vocea Irinei a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit. Mâinile îmi tremurau pe marginea farfuriei, iar inima îmi bătea nebunește. Nu-mi venea să cred că fata mea, copilul pe care l-am crescut cu atâta dragoste și sacrificii, îmi vorbea așa. Soțul meu, Viorel, încerca să-și ascundă furia sub o mască de calm, dar îi vedeam maxilarul încordat.

— Irina, nu e vorba doar de bani, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Am pus suflet în darul ăsta, am ales fiecare lucru cu gândul la tine…

Ea a dat ochii peste cap și a oftat teatral. — Toate prietenele mele au primit apartamente sau mașini. Voi mi-ați adus o icoană și un set de veselă. Ce să fac cu ele?

M-am ridicat brusc de la masă, simțind cum mă sufoc. M-am dus în dormitor și am închis ușa în urma mea, lăsându-i pe Irina și Viorel să se certe în continuare. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng în hohote. Nu pentru darul în sine, ci pentru distanța care crescuse între mine și fiica mea.

Mi-am amintit de copilăria ei, de serile când îi citeam povești la lumina veiozei, de zilele când îi făceam pachețel pentru școală, de nopțile când îi vegheam somnul când avea febră. Toate astea nu mai contau acum? Tot ce conta era cât valorează cadoul de nuntă?

A doua zi dimineață, Viorel a venit lângă mine cu o cafea aburindă. — Nu te mai consuma, Lenuța. Tineretul din ziua de azi nu mai știe ce-i respectul. Noi am făcut tot ce am putut.

— Poate că am greșit undeva, i-am răspuns încet. Poate că nu i-am explicat niciodată ce înseamnă cu adevărat familia.

Viorel a dat din cap, dar ochii lui trădau aceeași neputință ca ai mei.

Au trecut zilele, apoi săptămânile. Irina nu ne-a mai sunat. Am aflat de la vecini că s-a mutat cu soțul ei într-un apartament mic, luat cu credit. M-am gândit să-i fac o vizită, dar m-am temut că o voi găsi la fel de rece.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj scurt: „Mama, putem vorbi?” Am simțit un fior de speranță și teamă în același timp. Am răspuns imediat: „Oricând, draga mea.”

A venit acasă după două zile. Era palidă și obosită. S-a așezat la masa din bucătărie și a început să plângă.

— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus atunci… Nu știu ce-a fost cu mine. Toată lumea mă compara cu altele, toți mă întrebau ce am primit… M-am simțit mică și neimportantă.

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. — Irina, nu contează ce spun alții. Contează ce avem noi două. Dragostea nu se măsoară în bani sau lucruri scumpe.

A dat din cap și m-a strâns tare. Dar știam că rana rămâne acolo, undeva adânc.

După acea discuție, relația noastră a devenit tensionată. Vorbeam rar și superficial. La fiecare aniversare sau sărbătoare simțeam presiunea de a dărui mai mult, de a compensa cumva acel moment care ne-a rupt.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, mama unei foste colege de-ale Irinei.

— Vai, Lenuța, am auzit ce s-a întâmplat la nuntă… Să nu pui la suflet! Și fata mea mi-a făcut reproșuri când i-am dat doar niște bani de început. Tinerii ăștia trăiesc într-o altă lume…

Am zâmbit amar și am plecat mai departe cu sacoșa grea în mână și sufletul și mai greu.

Seara aceea m-a găsit scriind o scrisoare Irinei. I-am povestit despre copilăria mea la țară, despre cum părinții mei mi-au dat doar o pereche de cercei la nuntă și cât de mult i-am prețuit pentru că veneau din partea lor. I-am spus că iubirea nu se poate împacheta într-o cutie cu fundiță.

Nu mi-a răspuns niciodată la acea scrisoare. Dar peste câteva luni, când s-a născut primul ei copil, m-a sunat plângând: „Mamă, acum înțeleg…”

Am alergat la ea cu sufletul la gură și am ținut-o strâns în brațe pe ea și pe nepoțelul meu. În ochii ei am văzut pentru prima dată recunoștința adevărată.

Dar rana aceea încă doare uneori. Mă întreb dacă vreodată vom putea fi din nou o familie fără umbrele trecutului între noi.

Oare dragostea de mamă poate vindeca orice? Sau unele răni rămân pentru totdeauna ascunse sub tencuiala zâmbetelor?