Între rugăciune și neînțelegere: Povestea apartamentului care ne-a dezbinat familia

— Nu pot să cred, Irina! Cum să dai apartamentul acela lui Vlad? Era clar că trebuia să fie al nostru!
Vocea Mariei, sora mea mai mare, răsuna în bucătăria mică a părinților, unde aburii de la cafea se amestecau cu tensiunea din aer. Mama stătea cu mâinile strânse pe șorț, privindu-ne cu ochii umezi, iar tata se uita în gol, încercând să nu intervină. Eu, Irina, mă simțeam prinsă la mijloc între două lumi: familia în care am crescut și familia pe care tocmai o întemeiasem cu Vlad.

Totul a început cu o bucurie: la nunta noastră, părinții ne-au făcut cadou apartamentul lor vechi din cartierul Dristor. Pentru mine și Vlad era un vis devenit realitate. Dar pentru Maria, care locuia încă în chirie cu soțul și cei doi copii ai ei, gestul părinților a fost ca o trădare. În seara aceea, după ce invitații au plecat și rochia de mireasă era deja agățată în șifonier, Maria a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Tu știi cât m-am chinuit eu cu chiria? De ce nu m-au ajutat și pe mine la fel? De ce tu și nu eu?

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovată fără să fi greșit cu nimic. Vlad încerca să mă liniștească:

— Nu e vina ta, Irina. Părinții tăi au ales. Poate că vor găsi o soluție și pentru Maria.

Dar zilele treceau și conflictul se adâncea. Maria nu mai venea la masă duminica. Mama plângea pe ascuns. Tata se retrăgea în balcon cu țigara lui veche. Eu mă rugam noaptea, cu palmele strânse pe piept, să găsesc o cale să-i împac pe toți.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă la telefon cu Maria, am cedat. Am căzut în genunchi lângă pat și am început să mă rog cu voce tare:

— Doamne, dă-mi putere să nu-mi pierd sora! Ajută-mă să găsesc o cale să nu ne urâm pentru niște ziduri!

A doua zi, am mers la biserică. Preotul parohiei noastre, părintele Ilie, m-a văzut plângând în strană și m-a chemat la spovedanie. I-am povestit totul: despre apartament, despre Maria, despre vinovăția care mă apăsa.

— Copilă dragă, mi-a spus el blând, uneori Dumnezeu ne încearcă tocmai prin cei dragi. Roagă-te pentru sora ta și caută să vorbești cu ea din inimă, nu din minte.

Am ieșit din biserică mai ușoară. În acea seară i-am scris Mariei un mesaj lung:

„Nu vreau să pierd legătura dintre noi pentru un apartament. Dacă vrei, putem locui împreună până găsești altceva sau putem vinde apartamentul și împărți banii. Te iubesc și nu vreau să fim dușmani.”

A trecut o zi fără răspuns. Apoi două. În a treia zi, Maria mi-a bătut la ușă. Avea ochii umflați de plâns.

— Nu pot să cred că ai vrea să renunți la tot pentru mine… Mi-e rușine că am reacționat așa. Dar nu pot să nu mă gândesc la copiii mei…

Am îmbrățișat-o strâns. Am plâns amândouă ca două copile care s-au certat pentru o jucărie.

În următoarele luni am decis împreună: am vândut apartamentul și am împărțit banii. Eu și Vlad ne-am mutat într-o garsonieră micuță, iar Maria a reușit să-și cumpere un apartament modest pentru familia ei. Părinții au fost ușurați, iar duminicile au redevenit zile de familie.

Dar rana nu s-a vindecat peste noapte. Au rămas vorbe grele nespuse, priviri furișe la mesele de sărbătoare. Am continuat să mă rog în fiecare seară pentru liniște și iertare.

Într-o zi, mama mi-a spus:

— Irina, tu ai fost puntea dintre noi toți. Fără credința ta, poate că nu ne-am fi împăcat niciodată.

Acum, când privesc în urmă, știu că fără rugăciune și răbdare n-aș fi reușit să trec peste această încercare. Familia e mai importantă decât orice apartament sau avere.

Mă întreb adesea: câte familii se destramă pentru lucruri materiale? Oare cât de mult ar trebui să conteze zidurile când sufletele noastre sunt cele care au nevoie de casă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?