Când soțul meu a ales-o pe mama lui în locul nostru: Povestea unei familii sfâșiate între două lumi

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să fiu mereu pe locul doi în casa asta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce copiii se jucau în camera lor și mirosul de ciorbă de perișoare plutea încă în aer.

Sorin s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trezit dintr-un vis. Era obosit, cu ochii roșii de la muncă, dar și cu o urmă de iritare pe chip.

— Ce vrei să spui, Ioana? Mama e bătrână, are nevoie de ajutorul nostru. Tu știi cât a suferit după ce a murit tata…

— Știu, Sorin. Dar și eu am nevoie de tine. Și copiii au nevoie de tine. Nu putem trăi mereu după regulile ei, nu putem să ne prefacem că suntem o familie doar când ea nu e prin preajmă!

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. De ani de zile, de când ne-am mutat la etajul casei socrilor, viața mea se împărțea între dorințele soacrei mele, doamna Elena, și nevoile propriei mele familii. Orice decizie trebuia trecută prin filtrul ei: ce gătim, unde mergem în concediu, cu cine ne petrecem sărbătorile. Mă simțeam ca o chiriașă în propria viață.

— Ioana, nu e chiar așa… Mama doar vrea să ne fie bine tuturor. Știi că nu suportă să fie singură.

— Dar eu? Eu pot să fiu singură? am întrebat, aproape șoptind.

Sorin a tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice ceartă.

În acea noapte am stat trează mult timp, ascultând respirația liniștită a copiilor și pașii grei ai soacrei mele pe hol. M-am rugat în gând, ca de atâtea ori: „Doamne, dă-mi răbdare. Ajută-mă să nu mă pierd.”

A doua zi dimineață, când am coborât la bucătărie, doamna Elena era deja acolo, cu șorțul legat strâns peste rochia ei veche.

— Ioana, ai uitat să scoți carnea din congelator. Cum să fac azi sarmale dacă nu mă ajuți?

— Îmi pare rău, am avut multe pe cap… Copiii au teme, trebuie să ajung și la serviciu…

— Pe vremea mea nu exista „prea obosită”. Femeia ținea casa și familia fără să se plângă.

M-am mușcat de limbă să nu răspund. De câte ori încercam să-i explic că vremurile s-au schimbat, că și eu lucrez opt ore pe zi, că nu mai suntem în anii ’80, totul părea zadarnic. Sorin nu intervenea niciodată. Parcă îi era teamă să-i supere mama.

Într-o duminică, după slujbă, am încercat din nou să vorbesc cu el. Copiii alergau prin curte, iar eu simțeam că mă sufoc.

— Sorin, trebuie să alegem: ori suntem o familie noi trei și mama ta ne respectă intimitatea, ori… ori nu știu cât mai pot continua așa.

El s-a uitat la mine speriat.

— Ioana, nu poți să-mi ceri să aleg între tine și mama!

— Nu-ți cer asta! Îți cer doar să fii lângă mine când am nevoie. Să mă simt și eu acasă aici!

A urmat o ceartă lungă. Vocea mea răsuna în toată casa. Doamna Elena a venit la ușă cu ochii umezi:

— Dacă nu vă place aici, puteți pleca! Eu nu vă țin cu forța!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Copiii s-au oprit din joacă și ne-au privit speriați. Am fugit în cameră și am plâns până m-au durut ochii.

Au urmat zile reci între mine și Sorin. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, teme la matematică pentru Vlad, febra Mariei. În rest, tăcere.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Sorin a venit lângă mine.

— Ioana… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot s-o las pe mama singură. Ce vrei să fac?

L-am privit lung. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Vreau doar să fim o familie adevărată. Să avem spațiul nostru. Să nu mai trăim cu frica de a o supăra pe mama ta pentru orice decizie luăm.

A doua zi am început să căutăm chirie. A fost greu — salariile noastre abia ajungeau pentru cheltuieli și copii. Doamna Elena a plâns când i-am spus că plecăm.

— O să mă lăsați singură ca pe un câine bătrân?

Am simțit vinovăția ca un pumn în stomac. Dar știam că dacă nu facem pasul ăsta acum, nu vom mai avea nicio șansă ca familie.

Primele luni în noul apartament au fost grele. Copiii întrebau des de bunica lor. Sorin mergea aproape zilnic la ea după muncă. Eu mă simțeam vinovată și ușurată în același timp.

Cu timpul însă am început să respir din nou. Seara stăteam toți patru la masă fără certuri sau priviri acuzatoare. Am început să râdem din nou împreună.

Sorin a învățat încet-încet să fie prezent pentru noi. A început chiar să-i spună mamei lui „Nu” atunci când era nevoie — lucru care părea imposibil înainte.

Dar relația cu doamna Elena a rămas rece mult timp. Ne vizita rar și mereu cu reproșuri mascate:

— Vedeți? Nici nu mai știți să faceți cozonac ca lumea…

Uneori mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă sacrificiul merita prețul plătit.

Într-o zi, Maria m-a îmbrățișat strâns:

— Mami, îmi place aici la noi acasă… E liniște.

Atunci am știut că am făcut ceea ce trebuia pentru copiii mei.

Dar uneori încă mă doare când îl văd pe Sorin prins între două lumi — cea a copilului care vrea să-și protejeze mama și cea a bărbatului care trebuie să-și apere familia.

Mă întreb adesea: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea familiei noastre? Poate există o cale de mijloc sau doar curajul de a spune „Ajunge!” ne poate salva?