Când mama știe mai bine: Povestea mea despre iubire, familie și limite

— Radu, nu cred că e o idee bună să plecăm la munte weekendul ăsta. Mama zice că vremea se strică și poate ar trebui să stăm acasă, să o ajutăm cu grădina.

Vocea Anei răsună în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la ea, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Era a treia oară luna asta când planurile noastre erau anulate pentru că „mama zice”.

— Ana, am stabilit excursia asta de două săptămâni. Chiar nu putem face nimic fără să întrebăm pe mama ta?

Ana oftează, evitându-mi privirea. — Nu e vorba doar de ea, Radu. Știi că are nevoie de noi. Și… are dreptate uneori.

Mă simt ca un copil certat. Îmi amintesc de primele luni împreună, când Ana era veselă, spontană, gata să fugim oriunde doar noi doi. Atunci, doamna Maria părea o prezență caldă, discretă. Dar după nuntă, totul s-a schimbat.

Prima dată când am simțit cu adevărat că nu mai suntem doar noi doi a fost când am vrut să schimbăm mobila din sufragerie. — Nu cred că e cazul să aruncați biblioteca aia veche, spunea doamna Maria, venită în vizită „întâmplător”. — E bună, rezistentă. Și Ana a aprobat-o din priviri, fără să mă consulte.

Apoi au urmat deciziile despre vacanțe, despre ce mâncăm la cină, chiar și despre ce culoare să vopsim pereții dormitorului. Mereu cu un telefon înainte la mama. M-am trezit într-o relație în trei.

— Radu, exagerezi, mi-a spus Ana într-o seară când am încercat să-i explic cum mă simt. — Mama doar vrea ce e mai bine pentru noi.

— Dar noi ce vrem? Noi doi? Am întrebat-o cu voce tremurată.

A tăcut. Și tăcerea aia m-a durut mai tare decât orice ceartă.

Au trecut luni. Încercam să mă adaptez. Mergeam la masă la doamna Maria aproape în fiecare duminică. Orice discuție despre viitorul nostru începea cu „Mama crede că…” sau „Mama a zis că…”. Prietenii mei au început să observe și ei.

— Băi, Radu, tu mai ești însurat cu Ana sau cu maică-sa? m-a întrebat într-o seară Vlad, la o bere.

Am râs amar. Nu știam ce să-i răspund.

Adevărul e că mă simțeam tot mai singur. Îmi iubeam soția, dar nu mai știam cum să ajung la ea. Orice încercare de a discuta se termina cu lacrimi sau cu uși trântite.

Punctul culminant a venit când am aflat că Ana a acceptat un job la firma unde lucra și doamna Maria, fără să mă consulte deloc. — E o oportunitate bună! Mama m-a recomandat și șeful ei m-a chemat la interviu. Nici nu trebuia să te întreb!

Atunci am izbucnit:

— Ba da! Trebuia! Suntem o familie! Nu suntem copii care cer voie la părinți!

Ana a început să plângă. — Nu înțelegi! Mama a fost mereu acolo pentru mine! Tu nu vezi cât mă ajută?

— Dar pe mine cine mă ajută? Cine mă ascultă?

Am plecat de acasă în acea seară. Am dormit la fratele meu, Paul. El m-a ascultat fără să mă judece.

— Radu, trebuie să-i spui clar ce simți. Altfel o să rămâi mereu pe locul doi.

Mi-am făcut curaj și am revenit acasă a doua zi. Ana era palidă, ochii umflați de plâns. Am stat amândoi pe canapea și am vorbit ore întregi.

— Ana, te iubesc. Dar nu pot trăi așa. Simt că nu mai contez pentru tine. Că orice decizie importantă o iei cu mama ta, nu cu mine.

A tăcut mult timp. — Mi-e frică să nu greșesc fără ea…

— Și mie mi-e frică. Dar trebuie să învățăm împreună. Suntem adulți acum.

Au urmat luni grele. Am mers la consiliere de cuplu. Am pus limite clare: deciziile noastre rămân ale noastre; vizitele la doamna Maria sunt programate, nu impuse; telefoanele zilnice s-au redus la câteva pe săptămână.

Nu a fost ușor. Doamna Maria s-a supărat inițial, ne-a acuzat că o abandonăm. Dar Ana a început să-și găsească vocea proprie. Am redescoperit-o pe femeia de care m-am îndrăgostit: curajoasă, caldă, independentă.

Acum ne construim viața noastră, cu bune și rele. Încercăm să fim o echipă adevărată.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim viețile altora din frică sau din obișnuință? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” și să ne alegem propriul drum?