Când mama soacră m-a dat afară din casă – O poveste despre familie, încredere și pierdere

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să te văd zilnic în casa asta, ca și cum ai fi stăpâna locului!
Vocea mamei soacre răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei care fierbea pe aragaz. Era o seară de noiembrie, ploua cu găleata, iar eu mă simțeam ca un copil prins cu mâța-n sac. Tremuram, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să nu izbucnesc în plâns.

— Doamnă Maria, vă rog… Nu vreau să vă supăr. Am încercat mereu să vă respect casa, să vă ajut… Dar e și casa mea acum, nu?

Ea a râs scurt, sec:

— Casa asta e a fiului meu! Tu ești doar o musafiră care a uitat să plece la timp.

M-am uitat spre ușă, sperând să aud pașii lui Radu. Dar el era la Cluj, la un curs de perfecționare. Îmi promisese că va fi acasă în două zile. Nu știa nimic despre tensiunile dintre mine și mama lui. Sau poate știa și nu voia să se implice.

Am crescut la țară, într-o familie simplă din Botoșani. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, mi s-a părut că viața mea începe cu adevărat. Ne-am mutat împreună în apartamentul părinților lui din București. La început, totul părea suportabil: Maria era distantă, dar politicoasă. După nuntă, însă, a început să mă critice pentru orice: cum gătesc, cum spăl vasele, cum mă îmbrac.

— Simona, nu vezi că ai lăsat firimituri pe masă? La noi nu se face așa!

— Simona, iar ai pus hainele lui Radu la spălat cu ale tale? Nu vezi că se decolorează?

Încercam să-i fac pe plac. Îi cumpăram flori de ziua ei, îi găteam prăjitura preferată cu mere. Dar niciodată nu era suficient. Într-o zi, când am venit mai devreme de la serviciu, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce-a văzut Radu la fata asta. E bună doar să-i spele șosetele.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să plec atunci, dar nu aveam unde. Salariul meu de educatoare abia îmi ajungea pentru cheltuielile zilnice.

În acea seară ploioasă, când m-a dat afară din casă, am simțit că tot universul meu se prăbușește. Am ieșit pe scara blocului cu o geantă și o umbrelă ruptă. Am sunat-o pe mama:

— Mamă… m-a dat afară. Nu știu ce să fac.

Ea a oftat greu:

— Vino acasă, fata mea. Nu merită să te umilească nimeni.

Dar acasă era la 500 km distanță și nu aveam bani de tren. Am dormit la o colegă în acea noapte. Dimineața am primit un mesaj de la Radu:

„Mama mi-a spus că ai plecat fără să spui nimic. Ce s-a întâmplat?”

I-am scris totul. A doua zi s-a întors acasă și a încercat să discute cu Maria. Am auzit țipete prin telefon:

— Dacă alegi pe ea, să nu mai calci pragul casei mele!

Radu a venit la mine cu ochii roșii:

— Simona… nu pot să-mi pierd mama. Dar nici pe tine.

Am simțit că mă sufoc între două lumi care nu mă voiau cu adevărat. Am stat câteva zile în garsoniera colegei mele, încercând să-mi dau seama ce vreau. Radu venea zilnic la mine:

— Hai acasă… O să vorbesc iar cu mama.

Dar eu nu mai puteam. Nu voiam să trăiesc mereu cu frica de a fi dată afară din propria viață.

Într-o dimineață am decis: mi-am făcut bagajele și am plecat la Botoșani. Mama m-a primit cu brațele deschise.

— Fata mea, uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești.

Radu m-a sunat zilnic timp de o lună. Îmi promitea că va găsi o soluție. Dar eu simțeam că rana e prea adâncă.

După trei luni, am primit actele de divorț prin poștă. Maria câștigase: rămânea doar ea și fiul ei în apartamentul pe care îl considerasem cândva „acasă”.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă trezesc uneori noaptea visând că sunt din nou acolo, în bucătăria aceea mică, încercând să-i câștig dragostea.

M-am angajat la o grădiniță din satul natal și am început să pictez din nou – ceva ce nu mai făcusem de ani buni.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să spun „nu” mai devreme, s-ar fi schimbat ceva? Sau poate că unele uși trebuie trântite ca să poți deschide altele?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde începe și unde se termină „acasă” pentru voi?