Cina la mine acasă: O seară care mi-a schimbat viața

— Ioana, serios acum, iar a venit Vlad cu pizza aia de la colț? Nu ți-e rușine să tot mănânci așa ceva? a izbucnit Raluca, râzând zgomotos, în timp ce ceilalți prieteni chicoteau complice. M-am uitat la Vlad, care încerca să zâmbească, dar ochii lui trădau o jenă pe care nu o mai văzusem până atunci. Mâinile îi tremurau ușor când a pus cutia pe masă, iar eu am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine.

Era a treia oară când îi chemam pe toți la mine acasă pentru o cină „ca între prieteni”, dar de fiecare dată, Vlad venea cu ceva simplu: pizza, covrigi sau plăcinte de la brutăria din cartier. Nu era genul care să impresioneze cu gesturi mari sau cadouri scumpe. Îl iubeam pentru simplitatea lui, pentru felul în care mă făcea să râd când eram doar noi doi, pentru poveștile lui despre copilăria petrecută la țară, pentru modul în care mă ținea de mână pe stradă, fără să-i pese cine ne vede.

Dar în fața prietenilor mei, simplitatea lui Vlad devenea un motiv de glumă. Ei erau obișnuiți cu restaurantele scumpe, cu vacanțele la munte sau la mare, cu selfie-urile din cafenele elegante. Eu eram undeva la mijloc: crescută într-o familie modestă din Pitești, ajunsă în București cu o bursă și multă muncă. Încercam să mă integrez în cercul lor, dar uneori simțeam că nu aparțin cu adevărat.

— Vlad, poate data viitoare ne surprinzi și tu cu ceva fancy, nu? a continuat Andreea, sorbind din paharul de vin.

Vlad a zâmbit strâmb și a dat din umeri:
— Eu cred că important e să fim împreună, nu ce mâncăm.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am ridicat brusc de la masă și am mers în bucătărie sub pretextul că aduc farfurii. Vlad m-a urmat după câteva secunde.

— Ioana, dacă vrei… pot să nu mai vin data viitoare. Nu vreau să te fac de râs în fața lor, mi-a spus încet, cu vocea tremurată.

M-am uitat la el și am simțit un nod în gât. Nu voiam să-l pierd, dar nici nu știam cum să fac față presiunii grupului. De ce trebuia să fie totul atât de complicat?

Cina a continuat într-o atmosferă apăsătoare. Glumele s-au mai domolit, dar privirile ironice nu au dispărut. După ce au plecat toți, am rămas singură cu Vlad pe canapea. El și-a pus capul pe umărul meu și a oftat adânc.

— Știi… când eram mic, mama îmi spunea că oamenii te judecă după haine și după ce pui pe masă. Dar eu am crezut mereu că sufletul contează mai mult.

Am început să plâng fără să vreau. Mi-am dat seama că nu Vlad era problema, ci eu. Eu eram cea care voia să fie acceptată de toți, care se temea să fie diferită.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Raluca: „Sper că nu te-ai supărat aseară! Dar serios acum, poate ar trebui să-ți găsești pe cineva pe măsura ta.”

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul care abia se trezea. Mi-am adus aminte de tata, care muncea două schimburi ca să ne țină la școală pe mine și pe fratele meu. De mama, care făcea minuni dintr-un salariu de educatoare. Ei nu s-au rușinat niciodată cu cine sunt.

În zilele următoare am evitat grupul de prieteni. Vlad m-a sunat în fiecare seară, dar vocea lui era tot mai reținută.

— Ioana, dacă vrei să ne oprim aici… înțeleg. Nu vreau să-ți stric viața.

Atunci am știut că trebuie să aleg: între o iubire sinceră și aprobarea unor oameni care nu mă cunoșteau cu adevărat.

Am decis să-i invit din nou la mine acasă. De data asta fără Vlad. Am pregătit singură masa: paste simple, salată și un desert făcut după rețeta mamei. Când au ajuns, atmosfera era ciudată.

— Unde-i Vlad? a întrebat Andreea.

— Nu vine azi. Vreau să vorbim despre ceva important.

Le-am spus tot: cât de mult contează Vlad pentru mine, cât de greu mi-a fost să mă adaptez la București, cât de tare mă dor glumele lor despre el și despre mine. Le-am spus că nu vreau să trăiesc după regulile altora și că prefer o viață simplă, dar sinceră.

Au urmat minute lungi de tăcere. Unii au dat din umeri, alții au încercat să schimbe subiectul. Doar Raluca s-a ridicat și a plecat fără un cuvânt.

În seara aceea l-am sunat pe Vlad:
— Vreau să fii tu la următoarea cină. Și dacă nu le place… nu mai contează.

A venit cu o pungă de covrigi calzi și o sticlă de suc. Am mâncat pe covor, râzând ca doi copii. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit liberă.

Acum știu că prejudecățile celorlalți pot fi mai grele decât orice lipsuri materiale. Dar oare câți dintre noi avem curajul să alegem ce ne face fericiți cu adevărat?

Poate că fericirea e mai simplă decât credem noi… Sau poate încă ne e teamă să fim sinceri cu noi înșine?