Umbre peste sufletul meu: Zilele în care am descoperit cine suntem cu adevărat

— Mamă, trebuie să te rog ceva… vocea Irinei tremura, iar ochii îi erau roșii de nesomn. Era abia ora șapte dimineața și aburii cafelei se ridicau leneși între noi. M-am uitat la ea, încercând să-mi ascund îngrijorarea. — Ce s-a întâmplat, Irina? — Trebuie să merg la spital. Nu e nimic grav, doar niște analize, dar mă țin câteva zile. Poți să stai cu Vlad? Am simțit cum inima mi se strânge. Vlad avea doar șase ani și era sufletul meu. Am dat din cap, încercând să par calmă. — Desigur, mamă. Oricând pentru voi. Nu știam atunci că acele zile aveau să-mi răstoarne lumea.

Irina a plecat în grabă, lăsându-l pe Vlad cu mine și o geantă plină de haine și jucării. În primele ore totul părea normal: am făcut clătite, am desenat împreună, am râs. Dar seara, când l-am pus la culcare, Vlad m-a privit cu ochi mari și a șoptit: — Bunico, tu știi de ce plânge mami noaptea? Am simțit un fior rece pe șira spinării. — Nu, puiule… De ce plânge? Vlad a dat din umeri și s-a întors cu fața la perete. Am rămas lângă el, cu mâna pe spatele lui mic, încercând să-mi alung gândurile negre.

A doua zi am găsit în buzunarul gecii lui Irina o scrisoare mototolită. Era adresată unui anume „Mihai”. Am citit-o tremurând: „Nu mai pot trăi cu minciuna asta. Vlad merită să știe adevărul. Te rog, nu mă mai căuta.” M-am prăbușit pe canapea. Cine era Mihai? Ce minciună? Am simțit cum întreaga mea viață de mamă se clatină.

Seara următoare, Vlad a început să plângă fără motiv. — Vreau la mami! De ce nu vine mami acasă? L-am luat în brațe și i-am spus că mami e la doctor și se va întoarce curând. Dar el a continuat: — Mami zice că tata nu mai vine niciodată… De ce nu vine tata? M-am blocat. Irina nu mi-a spus niciodată nimic despre tatăl lui Vlad. Întotdeauna evita subiectul sau schimba vorba.

În acea noapte n-am putut dormi. Am stat pe marginea patului, cu ochii în tavan și gândurile răvășite. Mi-am amintit de adolescența Irinei, de certurile noastre, de tăcerile ei lungi după ce s-a mutat la București. Mereu am crezut că e doar încăpățânată sau prea mândră ca să ceară ajutor.

A treia zi am primit un telefon de la o femeie necunoscută. — Bună ziua, sunt Maria, colega Irinei de la spital. Voiam doar să vă spun că Irina e bine, dar… a avut un atac de panică azi-noapte. Poate ar fi bine să veniți mâine să vorbiți cu medicul ei. Am simțit cum mă prăbușesc din nou. Ce nu-mi spusese Irina?

Am mers la spital cu inima cât un purice. Irina era palidă și avea cearcăne adânci sub ochi. M-a privit lung și mi-a spus încet: — Mamă, trebuie să-ți spun ceva… Vlad nu știe cine e tatăl lui pentru că nici eu nu sunt sigură… Am făcut o greșeală mare acum mulți ani și am ascuns totul de tine ca să nu te dezamăgesc. Mihai era iubitul meu din facultate, dar apoi a apărut Radu… Nu știu cine e tatăl copilului meu și asta mă macină în fiecare zi. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

Când m-am întors acasă, Vlad m-a întrebat: — Bunico, tu ai avut vreodată un secret mare? L-am privit în ochi și i-am spus: — Da, puiule. Toți oamenii au secrete. Dar cele mai grele sunt cele pe care le ținem față de cei pe care îi iubim cel mai mult.

În zilele următoare am încercat să fiu puternică pentru Irina și Vlad, dar în sufletul meu se dădea o luptă cumplită. M-am întrebat unde am greșit ca mamă, de ce nu am văzut suferința fiicei mele, de ce nu am fost acolo când avea cea mai mare nevoie de mine.

La masa de duminică, când Irina s-a întors acasă, am încercat să fim o familie normală. Dar între noi plutea o tăcere grea, plină de lucruri nespuse. Vlad s-a jucat liniștit cu mașinuțele lui, iar eu și Irina ne priveam pe furiș, fiecare cu gândurile ei.

Într-o seară târzie, după ce Vlad a adormit, Irina mi-a spus: — Mamă, crezi că mă vei putea ierta vreodată? Am luat-o de mână și i-am răspuns: — Nu e vorba despre iertare, ci despre a merge mai departe împreună. Dar trebuie să fim sincere una cu cealaltă.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului. Mă întreb dacă vreodată vom putea vindeca rănile astea sau dacă vom trăi mereu cu ele ascunse sub covorul tăcerii.

Oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Cât de bine ne cunoaștem cu adevărat copiii? Poate cineva să spună că nu a greșit niciodată ca părinte?