Fosta logodnică a iubitului meu a încercat să ne despartă: Cum am supraviețuit furtunii și ne-am regăsit

— Nu pot să cred că iar a sunat-o pe mama ta! Paul, cât o să mai suportăm asta?
Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria mică din apartamentul nostru din Timișoara, cu ochii fixați pe telefonul care tocmai vibra pentru a cincea oară în acea seară. Era Irina, fosta logodnică a lui Paul, mama fetiței lui, Mara.
Paul oftă adânc și își trecu mâna prin păr. — Te rog, Ana, nu mai vreau scandal. E vorba de Mara…
— Nu e vorba doar de Mara! E vorba de tine, de mine, de noi! Irina nu vrea să te lase să fii fericit. Nu vezi?
M-am prăbușit pe scaun, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Îl iubeam pe Paul cu toată ființa mea, dar simțeam că mă lupt cu o fantomă care nu voia să dispară.

L-am cunoscut pe Paul prin fratele meu, Radu. Într-o după-amiază ploioasă, când i-am dus chiria pentru apartamentul pe care îl închiria de la noi, am dat peste el în ușă, ud leoarcă și zâmbind larg. Am râs amândoi de stângăcia momentului și, fără să-mi dau seama, am început să vorbim aproape zilnic. Era blând, atent și avea o tristețe ascunsă în privire care m-a atras ca un magnet.

După câteva luni, am aflat despre Irina. Nu era doar o fostă iubită — era mama copilului lui și femeia care îi frânsese inima când îl părăsise pentru alt bărbat. Dar după ce relația ei eșuase, Irina s-a întors în viața lui Paul sub pretextul că vrea să fie aproape de Mara. La început am încercat să fiu înțelegătoare. Îi aducea fetița la noi, rămânea la cafea și povestea despre cât de greu îi este ca mamă singură. Dar curând am observat privirile lungi pe care i le arunca lui Paul și felul în care încerca să mă excludă din discuții.

Într-o seară, când Paul era la serviciu, Irina a venit neanunțată cu Mara. — Paul mi-a spus că pot lăsa fetița aici până termin niște treburi — mi-a spus zâmbind fals. Am încercat să fiu politicoasă, dar după ce a plecat, Mara a început să plângă: — Mami a zis că tu nu mă iubești și că vrei să-l iei pe tati de la mine…
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe și i-am șoptit că nu e adevărat, dar cuvintele Irinei deja otrăviseră sufletul copilului.

Paul a venit acasă târziu și m-a găsit plângând pe canapea. — Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu umbra ei între noi!
El m-a strâns în brațe: — Ana, te rog… Mara e tot ce am mai scump. Nu vreau să sufere din cauza noastră.

A urmat o perioadă grea. Irina suna aproape zilnic, ba pentru că Mara era bolnavă și trebuia dusă la medic, ba pentru că avea nevoie de bani sau ajutor cu ceva. Într-o zi, când Paul era la serviciu, am primit un mesaj de la ea: „Poate ar fi mai bine să-l lași pe Paul să fie tată cu adevărat. Tu nu vei fi niciodată mama Marei.”

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. I-am arătat mesajul lui Paul când a ajuns acasă. S-a uitat la mine cu ochii goi: — Ana… nu vreau scandaluri. Irina e instabilă și mă tem că va face ceva rău Marei dacă o provocăm.

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Seara mă uitam la Paul cum adoarme lângă mine și mă întrebam dacă nu cumva Irina are dreptate: poate nu voi fi niciodată suficient de bună pentru el sau pentru Mara.

Familia mea nu m-a ajutat deloc. Mama mi-a spus într-o zi: — Ana, nu te băga între un bărbat și copilul lui. O mamă va avea mereu prioritate.

Dar nu puteam renunța la Paul. Îl iubeam prea mult ca să-l las pradă manipulării Irinei.

Într-o duminică dimineață, când eram toți trei la micul dejun, Mara s-a uitat la mine cu ochi mari: — Ana, tu mă iubești?
Mi-au dat lacrimile: — Da, puiule. Te iubesc foarte mult.

Paul s-a uitat la mine cu recunoștință și atunci am știut că trebuie să lupt pentru noi.

Am decis să vorbesc deschis cu Irina. Am invitat-o la o cafea într-o cafenea aglomerată din centru. Când a venit, era rece și distantă.

— Irina, vreau doar să-ți spun că nu vreau să-ți iau locul în viața Marei. Dar nici nu voi accepta să-mi distrugi relația cu Paul din răzbunare sau gelozie.

Ea a râs ironic: — Crezi că poți concura cu o mamă? Paul va fi mereu al meu prin Mara.

— Nu vreau să concurez cu tine. Vreau doar ca Mara să fie fericită și Paul liniștit. Dacă tu continui așa… toți vom avea de pierdut.

A plecat fără să spună nimic. Dar după acea discuție parcă ceva s-a schimbat. A început să ne lase mai mult spațiu și chiar a acceptat ca Mara să petreacă weekendurile cu noi fără pretexte sau telefoane interminabile.

Nu a fost ușor. Au mai fost momente tensionate, certuri și lacrimi. Dar încet-încet am reușit să construim o relație bazată pe încredere și respect.

Acum, după doi ani de la acele zile grele, stau pe balcon cu Paul și Mara și simt că am trecut împreună printr-o furtună care ne-a făcut mai puternici.

Mă întreb uneori: câți dintre noi au curajul să lupte pentru iubire atunci când trecutul pare că nu vrea să moară? Și cât de mult suntem dispuși să iertăm pentru liniștea sufletului nostru?