Când visele nu mai încap într-o garsonieră: Povestea unei iubiri sufocate de trecut

— Nu mai am aer, Sorin! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătăria noastră minusculă. Mirosea a cartofi prăjiți și a lacrimi neplânse. Sorin, soțul meu, stătea cu spatele la mine, încercând să-și ascundă privirea vinovată.

— Ce vrei să fac, Irina? E fata mea. Nu pot s-o las pe drumuri, mi-a răspuns el, aproape șoptit.

Așa a început sfârșitul poveștii noastre. Sau poate doar începutul sfârșitului. Acum doi ani, când l-am cunoscut pe Sorin, nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt străină în propria casă. El era proaspăt divorțat, cu o fetiță de 14 ani, Ana, pe care o vedea doar în weekenduri. Eu eram convinsă că iubirea noastră va fi suficient de puternică să ne țină împreună, indiferent de bagajul pe care îl aducea fiecare.

La început, totul părea simplu. Ne-am mutat într-o garsonieră cochetă din Drumul Taberei, cu pereți subțiri și ferestre mici, dar plină de promisiuni. Ne făceam planuri: să strângem bani pentru un apartament mai mare, să avem un copil al nostru, să plecăm vara la mare. Dar viața nu ține cont de planuri.

Într-o zi de martie, fosta lui soție a plecat la muncă în Italia și Ana a rămas fără sprijin. Sorin nu a stat pe gânduri: „O aducem la noi. E doar pentru câteva luni.”

Câteva luni s-au transformat în jumătate de an. Apoi într-un an. Garsoniera noastră s-a umplut de manuale de liceu, haine aruncate peste tot și certuri mocnite. Ana era tăcută și retrasă, dar prezența ei era ca o umbră între mine și Sorin.

— Nu-i vina ei că nu avem spațiu, mi-a spus el într-o seară când încercam să găsesc loc pentru hainele mele printre lucrurile Anei.

— Dar nici vina mea! am izbucnit. Simt că nu mai exist aici. Când ai vorbit ultima dată cu mine despre noi?

Sorin tăcea mereu când venea vorba despre noi. Îl vedeam cum se zbate între datoria de tată și promisiunile făcute mie. Îl iubeam, dar mă simțeam tot mai singură.

Într-o dimineață, Ana a venit la mine în bucătărie. Avea ochii roșii de plâns.

— Irina… pot să te întreb ceva?

— Sigur, Ana.

— Tu mă urăști? Pentru că am venit aici?

M-a lovit direct în inimă întrebarea ei. Am încercat să-i zâmbesc, dar mi-au dat lacrimile.

— Nu te urăsc, Ana. Doar… mi-e greu. Și mie mi-e greu.

A dat din cap și a ieșit fără să spună nimic. Am rămas singură cu gândurile mele și cu sentimentul că nu mai aparțin nicăieri.

Seara aceea a fost decisivă. Sorin a venit târziu acasă și m-a găsit plângând pe canapea.

— Irina, nu vreau să te pierd. Dar nici pe Ana nu pot s-o las singură.

— Și eu? Eu unde sunt în povestea asta?

A tăcut din nou. Am știut atunci că trebuie să aleg: să rămân și să mă pierd pe mine sau să plec și să-mi recâștig liniștea.

Am început să caut chirie pe ascuns. Într-o zi am găsit o cameră mică într-un apartament de fete în Militari. Nu era mult, dar era al meu.

Când i-am spus lui Sorin că vreau să plec, a încercat să mă oprească.

— Putem găsi o soluție! Poate ne mutăm cu chirie într-un apartament mai mare…

— Cu ce bani? Știi bine că abia ne descurcăm acum.

A dat din umeri neputincios.

În ziua în care am plecat, Ana m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău că am stricat totul…

— Nu tu ai stricat nimic, Ana. Uneori viața ne pune la încercare mai mult decât putem duce.

Acum stau în camera mea mică și mă gândesc la tot ce am pierdut și la ce am câștigat. Poate că dragostea nu e întotdeauna suficientă când trecutul apasă prea greu și spațiul e prea mic pentru atâtea vise nespuse.

Oare câți dintre noi au curajul să aleagă liniștea în locul compromisului? Sau poate ar trebui să luptăm mai mult pentru cei pe care îi iubim?