Între zidurile casei mele: Povestea unei mame românce

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem amâna.

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau pe ceașcă, iar inima îmi bătea nebunește. Am știut din privirea ei că urma ceva greu.

— Ce s-a întâmplat, Irina? Ai pățit ceva la serviciu?

Ea a oftat, a tras scaunul aproape și s-a uitat direct în ochii mei.

— Nu e vorba despre mine. E despre noi. Despre casă. Mamă, nu mai are rost să stai singură aici. Casa asta e prea mare pentru tine. Eu… eu am nevoie de ajutor. Dacă am vinde-o, aș putea să-mi iau un apartament în București. Să nu mai stau cu chirie ca o străină.

Am simțit cum mi se taie respirația. Casa asta… casa în care am crescut-o pe Irina, în care am plâns cu soțul meu când ne-am pierdut părinții, în care am sărbătorit fiecare Crăciun, fiecare Paște, fiecare aniversare. Cum să vând tot ce am fost?

— Irina, tu chiar crezi că pot să renunț la tot? La amintirile tale de copil? La grădina unde ai făcut primii pași?

Ea s-a ridicat brusc, nervoasă:

— Mamă, nu mai suntem în anii ’90! Nu mai are nimeni timp de grădinărit și de stat la curte! Eu muncesc două joburi ca să plătesc chiria aia nenorocită! Tu stai aici singură, te plângi că nu te vizitează nimeni… Nu vezi că ne chinuim amândouă?

M-am ridicat încet de la masă. M-am uitat pe geam, la nucul bătrân din curte. Parcă îl vedeam pe soțul meu, Doru, cum cosea iarba sau repara gardul. Am simțit o durere surdă în piept.

— Irina, eu nu pot să plec de aici. Aici e viața mea. Și a ta.

Ea a izbucnit:

— Viața mea e la București! Aici nu mai am nimic! Nu vezi că mă sufoc? Că nu pot să-mi fac un rost?

Am tăcut. Mi-am amintit de copilăria ei: cum venea acasă cu genunchii juliți, cum îi citeam povești seara, cum plângea când pleca la facultate. Am făcut tot ce am putut pentru ea. Am rămas văduvă devreme și m-am zbătut să nu-i lipsească nimic. Acum simțeam că tot ce am construit se prăbușește.

— Mamă, te rog… Nu mai pot trăi așa. Vreau și eu o casă a mea.

— Și eu ce fac? Unde mă duc?

— Poți veni cu mine! Sau îți găsim ceva mai mic aici, în oraș. Nu te las pe drumuri!

Am simțit că mă sufoc. Cum să plec din casa asta? Cum să las totul în urmă? Am început să plâng fără să vreau.

— Nu înțelegi… Aici e tot ce am.

Irina a venit lângă mine și m-a luat în brațe. Am simțit cât de mult îi tremură mâinile.

— Mamă… Nu vreau să te rănesc. Dar nu mai pot trăi așa. Am nevoie de ajutorul tău.

Am stat mult timp așa, fără să spunem nimic. Doar lacrimile noastre se auzeau în liniștea casei.

În zilele care au urmat, discuțiile s-au repetat. Sora mea, Mariana, a venit special de la Pitești să mă convingă:

— Lenuța, gândește-te la Irina! E singură acolo, se chinuie… Tu ai rămas aici ca o umbră! Casa asta te ține captivă în trecut!

— Mariana, tu nu știi ce simt… Tu ai familia ta! Eu dacă plec de aici, nu mai sunt nimic!

— Nu e adevărat! Ești mama Irinei! Ești sora mea! Dar trebuie să mergi înainte…

Vecina mea, tanti Veta, a auzit discuțiile și a venit cu o tavă de plăcinte:

— Lenuțo, nu-ți vinde casa! O să regreți toată viața! Copiii uită repede… Tu rămâi cu sufletul gol!

Nu mai știam ce să cred. În fiecare noapte mă plimbam prin camerele goale, atingeam pereții, priveam fotografiile vechi: Irina la serbare, Doru cu bradul de Crăciun, eu cu zâmbetul larg pe vremea când încă mai credeam că viața e simplă.

Într-o dimineață m-am trezit hotărâtă să vorbesc cu preotul satului:

— Părinte Mihai, ce să fac? S-o ajut pe Irina sau să-mi păstrez casa?

El m-a privit blând:

— Lenuțo, casa e doar ziduri dacă nu mai aduce bucurie. Dar nici sufletul tău nu trebuie să fie sacrificat cu totul. Roagă-te să găsești calea de mijloc.

Am ieșit din biserică mai confuză ca niciodată.

Într-o seară ploioasă, Irina a venit din nou acasă. Era obosită și tristă.

— Mamă… Dacă nu vrei să vinzi, n-o să te oblig. Dar simt că nu mai pot lupta singură cu viața asta…

Am luat-o de mână:

— Irina… Poate că am greșit ținându-te legată de trecutul meu. Poate că trebuie să te las să-ți faci drumul tău…

Am hotărât împreună: vom vinde casa și vom cumpăra două apartamente mici — unul pentru ea la București și unul pentru mine în orașul nostru mic. Am plâns amândouă când am semnat actele la notar.

Acum stau într-un apartament micuț, cu câteva flori pe balcon și pozele vechi pe rafturi. Irina mă sună des și vine la mine când poate. Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă înseamnă mereu sacrificiu?

Poate că nu există răspunsuri simple… Voi ce ați fi făcut în locul meu?