Când fiul pleacă: Povestea unei mame din Iași

— Vlad, mă auzi? Vlad, te rog, răspunde-mi… vocea mea răsună în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbe pe foc. Țin telefonul la ureche, ascultând tonul monoton al apelului care nu primește răspuns. Mă uit la ceas: e trecut de ora șapte seara în Germania. Poate e ocupat. Poate… dar de câte ori să-mi spun asta?

A trecut aproape un an de când Vlad a plecat. Îmi amintesc ziua aceea ca pe un vis urât: valizele lui stivuite la ușă, soția lui, Ioana, cu ochii plini de speranță și promisiuni. „Mamă, o să-ți scriu mereu. O să ne vedem pe video, o să vin acasă la fiecare Crăciun.” Am zâmbit atunci, strângându-l tare în brațe, dar inima mea era deja frântă. Nu i-am spus cât mă doare. Nu i-am spus că mi-e teamă că-l pierd.

De atunci, zilele mele curg la fel: mă trezesc devreme, pregătesc cafeaua pentru mine și pentru soțul meu, Ilie. El tace mai mult ca oricând. Poate și el suferă, dar nu știe cum să spună. Mă uit la poza lui Vlad de pe perete și mă întreb dacă acolo, printre străini, se mai gândește la noi.

— Maria, lasă-l în pace! Are viața lui acum. Nu mai e copilul tău, îmi spune Ilie într-o seară, când mă vede că scriu iar un mesaj pe WhatsApp.

— Cum să-l las? E fiul meu! Ce dacă are 30 de ani? O mamă nu încetează niciodată să fie mamă!

Ilie oftează și iese afară să fumeze. Rămân singură cu gândurile mele. Mă simt vinovată că insist. Poate îl sufoc. Poate Ioana nu vrea să vorbesc cu el prea des. Poate… poate am greșit undeva.

Într-o duminică, primesc un mesaj scurt: „Mamă, sunt ocupat la muncă. Te sun eu mai târziu.” Dar „mai târziu” nu vine niciodată. Îl văd pe Facebook postând poze cu Ioana prin parcuri din Berlin, râzând cu prietenii lor români de acolo. Mă bucur pentru el, dar mă doare că nu sunt acolo. Că nu mai sunt parte din viața lui.

Odată, când îl sun iar și nu răspunde, izbucnesc în plâns. Mă așez pe scaunul din bucătărie și simt cum toate grijile și dorul mă apasă ca o povară grea pe piept.

— Mamă, ce faci? De ce plângi? O voce subțire mă trezește din gânduri. E Ana, nepoata mea de 12 ani, fiica surorii mele.

— Mi-e dor de Vlad… atât de dor încât simt că nu mai pot respira uneori.

Ana mă ia de mână și zâmbește trist:

— Poate îi e și lui dor de tine, dar îi e greu să arate.

Mă gândesc la cuvintele ei toată noaptea. Oare chiar așa e? Sau pur și simplu nu mai are nevoie de mine?

Într-o zi primesc o veste neașteptată: Vlad vine acasă pentru câteva zile. Inima îmi sare din piept de bucurie! Gătesc tot ce-i place: sarmale, plăcintă cu mere, ciorbă de perișoare. Pun masa cu fața de masă cea bună și aștept.

Când intră pe ușă, îl strâng în brațe ca pe-un copil mic. Îi simt mirosul părului, același ca atunci când era mic și venea murdar de la joacă.

— Mamă… te rog… nu mă sufoca! spune el râzând, dar văd o umbră în ochii lui.

La masă suntem toți: eu, Ilie, Vlad și Ioana. Vorbim despre Germania, despre cât de greu le-a fost la început, despre cât de mult muncesc amândoi.

— Mamă, acolo totul e altfel. Nu ai timp să respiri. Muncești mult ca să poți trăi decent. Și… uneori simt că nu mai am energie nici să vorbesc la telefon.

Îl privesc și simt un amestec ciudat de mândrie și tristețe.

— Dar eu? Eu ce fac aici fără tine? întreb încet.

Vlad se uită la mine cu ochii umezi:

— Mamă… știu că ți-e greu. Dar trebuie să-mi trăiesc viața mea. Nu pot fi mereu băiatul tău mic.

După câteva zile pleacă iar. Casa rămâne goală și tăcută ca niciodată. Merg prin camerele lui, ating hainele rămase în dulap și mă întreb dacă va mai fi vreodată ca înainte.

Într-o seară, primesc un mesaj vocal:

— Mamă… îmi pare rău că nu te sun mai des. Dar te iubesc mult. Să nu uiți asta niciodată.

Plâng iar, dar lacrimile sunt altfel acum: amestecate cu recunoștință și speranță.

Merg la biserică și aprind o lumânare pentru el. Mă rog să fie sănătos și fericit acolo unde e. Și mă rog să găsesc puterea să-l las să zboare.

Oare câte mame din România trăiesc aceeași durere ca mine? Oare cât de mult trebuie să suferim ca să-i lăsăm pe cei dragi să-și urmeze drumul? Voi cum ați reușit să mergeți mai departe?